Calauza Capitolul 3

CAPITOLUL III.

          RICHARD H. NUNAN, 51 DE ANI, REPREZENTANTUL FURNIZORULUI DE ECHIPAMENT ELECTRONIC PE LÂNGĂ FILIALA INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE CULTURĂ EXTRATERESTRĂ DIN MARMONT.

          Richard H. Nunan stătea la masă în cabinetul său şi desena plictisit drăcuşori într-un enorm blocnotes pentru însemnările de afaceri. Zâmbea înţelegător, dulceag şi aproba clătinând capul, fără să-l asculte însă pe vizitator. Pur şi simplu aştepta să sune telefonul, în timp ce oaspetele, doctorul Pilmann, îl certa alene. Sau numai îşi închipuia că-l ceartă. Sau poate chiar voia să creadă că este certat.

          — Am să ţin cont de toate astea, Valentin, spuse, în sfârşit, Nunan, isprăvind de desenat al zecilea drăcuşor pentru a rotunji socoteala. Închizând blocnotesul, continuă: E într-adevăr revoltător…

          Valentin, întinse mâna fină şi scutură cu distincţie ţigara într-o scrumieră.

          — Şi de ce anume o să ţii cont? Se interesă el.

          — De tot… De tot ce-ai spus, răspunse vesel Nunan, lăsându-se pe spate în fotoliu. Până la ultimul cuvânt.

          — Şi ce-am spus?

          — N-are importanţă, rosti Nunan. Indiferent ce-ai spus, totul se va lua în considerare.

          Valentin (doctorul Valentin Pilmann, laureat al Premiului Nobel ş.a.m.d.), micuţ, elegant, îmbrăcat cu gust, stătea în faţa lui, într-un fotoliu adânc. Purta o scurtă de piele fără nici o pată, o cămaşă de-ţi lua ochii, cravata clasică uni, pantofi sclipitori, iar pe pantalonii uşor ridicaţi nu se observa nici o cută. Ochii se ascundeau în spatele unor ochelari negri, uriaşi, pe buzele palide şi fine se aşternuse un zâmbet caustic, răutăcios, iar deasupra frunţii late şi joase răsărea părul negru şi ţepos de parcă avea un arici pe cap.

          — Am impresia că primeşti degeaba salariul acela fantastic, spuse el. Şi-n afară de asta cred că eşti şi sabotor, Dick.

          — Ssst, şuieră Nunan. Pentru Dumnezeu, nu aşa de tare.

          — Într-adevăr, continuă Valentin. Te urmăresc de mult timp şi, după părerea mea, nu lucrezi deloc…

          — Un moment, îl întrerupse Nunan şi ridică un deget grăsuţ, trandafiriu. Cum adică nu lucrez? Oare a rămas vreo singură reclamaţie nerezolvată?

          — Nu ştiu, spuse Valentin şi scutură din nou scrumul. Primim când echipament bun, când echipament prost. E-adevărat că pe cel bun îl căpătăm mai des, dar ce amestec ai în toată treaba asta, nu ştiu.

          — Dar dacă nu eram eu, îi replică Nunan, pe cel bun l-aţi fi primit din an în Paşti. În afară de asta, voi, savanţii, paradiţi tot timpul instalaţiile, pe urmă faceţi reclamaţii şi atunci… Cine vă protejează? Uite, de exemplu…

          Brusc, Nunan uită de Valentin, pentru că sună telefonul. Smulse receptorul şi auzi:

          — Mister Nunan? Întrebă secretara. Din nou e domnul Lemhen.

          — Fă-mi legătura.

          Valentin se ridică şi puse mucul stins în scrumieră, îşi luă rămas-bun, ducându-şi două degete la tâmplă şi ieşi drept, micuţ, dar bine făcut.

          — Mister Nunan? Răsună în receptor vocea cunoscută şi tărăgănată.

          — Vă ascult.

          — Greu vă mai prinde omul la locul de muncă, mister Nunan.

          — A venit o nouă tranşă de…

          — Da, am aflat deja. Mister Nunan, am sosit nu de mult, am nenumărate întrebări şi aş vrea să discutăm neapărat între patru ochi. Am în vedere ultimul contract „Mitsubishi Densi”. Chestie juridică.

          — La ordinele dumneavoastră.

          — Atunci, dacă n-aveţi nimic împotrivă, peste vreo jumătate de oră în biroul filialei noastre. Vă convine?

          — Perfect. Peste treizeci de minute.

          Richard Nunan puse receptorul în furcă, se sculă, îşi frecă bucuros mâinile durdulii şi porni să se plimbe prin cabinet. Chiar începu să fredoneze un oarecare şlagăr la modă, până când se încurcă, cântă fals şi se opri râzând înţelegător. Pe urmă, îşi luă pălăria, îşi puse pe mână impermeabilul şi ieşi în anticameră.

          — Baby, îi spuse secretarei. Trebuie s-o zbughesc după nişte clienţi. Rămâi să comanzi garnizoana sau, cum se zice, să aperi cetatea, iar când mă voi întoarce îţi voi aduce o ciocolăţică drept răsplată.

          Secretara se îmbujoră. Nunan îi trimise o bezea şi se „rostogoli”' pe coridoarele Institutului. Unii încercară să-l prindă de poalele hainei, dar se strecură printre ei, răspunzând cu glume. Îi rugă să rămână pe poziţii fără el, le recomandă să-şi cruţe rinichii şi să nu se agite. Şi-n sfârşit, îl abandonară, nemaiputând să-l prindă. Ţâşni din clădire fluturând pe sub nasul portarului legitimaţia închisă, aşa cum obişnuia de altfel.

          Deasupra oraşului atârnau nori negri, doar să-ntinzi mâna şi să-l apuci, era zăpuşeală şi primele picături cădeau şovăitoare, desenând steluţe negre pe asfalt. Aruncând ipermeabilul pe cap şi pe umeri, Nunan o luă la trap mărunt, de-a lungul şirului de maşini, până la Peugeotul său, se aruncă înăuntru şi, smulgându-şi balonzaidul, îl aruncă pe locurile din spate. Scoase din buzunarul lateral al hainei un fel de beţişor negru, rotund: AV-ul, pe care îl introduse în acumulator, împingându-l cu degetul mare până când se auzi: clic! Pe urmă, Richard se instală mai confortabil la volan, foindu-se ca o cloşcă şi apăsă pe pedală. Peugeotul se urni fără zgomot până în mijlocul străzii şi demară puternic spre ieşirea din prezonă.

          Ploaia izbucni brusc, ca şi cum din înaltul cerului s-ar fi răsturnat un bazin uriaş cu apă. Pavajul deveni alunecos şi maşina derapa la toate virajele. Nunan porni ştergătoarele şi micşoră viteza. „Deci s-a primit raportul, gândea el. Acum o să ne ridice în slăvi. Ce să mai vorbim, eu sunt pentru. De ce să nu recunosc, îmi place când sunt lăudat. Mai ales când o face domnul Lemhen. Ce lucru ciudat, totuşi! De ce ne place atât de mult când suntem lăudaţi? Că doar nu strângi bani din asta. Poate glorie? Ce fel de glorie putem să avem nu ştiu. Am fost plin de glorie, iar acum ştiu numai trei despre mine. Hai să zicem, patru, dacă-l număr şi pe Balleys. Hazlie vietate mai e omul! Probabil că iubim laudele aşa cum sunt. La fel cum primesc copiii îngheţata. Un complex ca toate celelalte, asta-l. Numai că laudele deconectează celelalte complexe şi nu e bine. Cum o să mai cresc în ochii proprii?… Parcă nu ştiu şi singur cine sunt. Bătrânul grăsan Richard H. Nunan! Da' ce naiba o fi H? Fir-ar să fie! Şi nici măcar n-am pe cine să întreb… Doar n-o să-l întreb pe domnul Lemhen… A, mi-am amintit! Herbert. Richard Herbert Nunan. Of, că tare mai toarnă”…

          Viră spre Bulevardul Central şi gândi: „Cât de mult s-a extins orăşelul în ultimii ani… Ce de zgârie-nori au mai răsărit şi au crescut… Uite încă unul acolo, cum răsare. Abia l-au început… Da' la noi ce-o să fie?… A, sigur că da, Luna-complex: cel mai bun jazz din lume, bordeluri, totul pentru garnizoana noastră eroică, pentru turiştii noştri neînfricaţi, în special pentru cei mai în vârstă. Totul pentru distinşii cavaleri ai ştiinţei, iar periferiile se golesc… Cei care au ieşit din mormânt nu mai au unde să se întoarcă”.

          — Drumurile spre locuinţele proprii sunt barate. De aceea, cei ieşiţi din morminte sunt trişti şi supăraţi, spuse cu voce tare.

          „Ah, oare cum o să se termine toate astea? Acum zece ani, ştiam precis cum trebuie să se sfârşească totul. Cordoane de netrecut. Un pustiu larg de cincizeci de kilometri care să înconjoare Zona. Savanţi, soldaţi şi nimeni altcineva. O plagă groaznică pe corpul planetei mele, blocată pentru totdeauna… Şi ce chestie! Parcă toţi credeau asta, nu numai eu. Câte cuvântări s-au ţinut, câte proiecte de legi sau mai făcut… Iar acum nici măcar nu ne mai amintim cum a ajuns această hotărâre de oţel o ciulama. Pe de o parte, nu se poate să nu recunoaştem, iar pe de alta să nu fim de acord. Totul a început, pare-mi-se, atunci când au scos din Zonă primele AV-uri. «Bateriile»… Da. Cred că de-aici a început totul. Mai ales când s-a descoperit că se înmulţesc. Pe atunci, plaga nu era chiar atât de groaznică şi chiar nu putea fi numită plagă. Mai degrabă o comoară… Iar acum nimeni nu mai ştie ce e asta… Plagă, comoară, ispitele iadului, cutia Pandorei, dracu', diavolul… Însă toţi profită cum pot. Douăzeci de ani s-au tot scremut, au tocat miliarde, dar furtul organizat, planificat, tot n-au fost în stare să-l pună la punct. Fiecare îşi aranjează businessul său mic, în timp ce savanţii frunte-lată continuă să vorbească cu grandoare, cu o strălucitoare prestanţă: „Pe de o parte, nu putem să nu recunoaştem, iar pe de alta să nu fim de acord, pentru că obiectul cutare fiind iradiat cu raze Roentgen sub un unghi de 18° elimină cvasitermoelectroni sub un unghi de 22°… La dracu'! Şi aşa n-am să mai apuc să trăiesc să văd sfârşitul”.

          Maşina trecu pe lângă vila lui Sterviatnik Barbridge. Toate geamurile erau încă luminate, probabil din cauza ploii torenţiale. La etajul doi, în camerele Dinei, se vedea cum se mişcă perechi în dans. „Ori au luat-o de dimineaţă, ori n-au reuşit să termine de ieri. Aşa e moda prin oraş: zi şi noaple, încontinuu. Am crescut un tineret puternic, rezistent şi tenace în intenţiile sale”…

          Nunan opri maşina în faţa clădirii cu aspect comun, ba chiar neaspectuos, ce-şi afişa o firmă ştearsă: „Oficiul juridic Corsh & Simak”. Scoase şi ascunse în buzunar „bateria”, îşi aruncă pe cap impermeabilul, înşfăcă pălăria şi o rupse la fugă cât îl ţineau picioarele spre intrare. Fugi pe lângă un portar cu nasu-n ziar, pe o scară acoperită cu un covor tocit şi tropăi pe coridorul întunecat al etajului doi. Un coridor plin de mirosuri specifice, a căror provenienţă degeaba se chinuise de-atâtea ori să o descopere. Deschise larg uşa de la capătul coridorului şi intră în anticameră.

          În locul secretarei, văzu un tânăr puternic, bronzat, pe care nu-l cunoştea. Era fără costum, iar mânecile cămăşii erau suflecate. Cotrobăia în „maţele” unei maşini electronice complicate, aşezată pe măsuţă, în locul maşinii de scris. Richard Nunan îşi atârnă impermeabilul şi pălăria de un cui, îşi aranjă cu amândouă mâinile rămăşiţele de păr de după urechi şi se uită întrebător la tânăr, care clătină din cap. Atunci, Nunan deschise uşa de la cabinet.

          Domnul Lemhen se ridică greoi dintr-un fotoliu uriaş de piele, ce era aşezat lângă fereastra acoperită de o draperie şi îi veni în întâmpinare. Faţa lui dreptunghiulară era scofâlcită şi asta putea, foarte bine să-nsemne ori un zâmbet prietenos, ori o tristeţe provocată de timpul urât, ori poate o abţinere dificilă de a strănuta.

          — În sfârşit şi dumneata, zise el tărăgănat. Intră şi fă-te comod.

          Nunan căută un loc unde să se facă comod, dar nu găsi nimic altceva în afară de un scaun tare, cu spătarul drept, pitit după masă. Atunci se aşeză pe colţul mesei. Dispoziţia lui veselă începuse să dispară şi nici el nu înţelegea de ce. Însă realiză dintr-o dată că n-o să fie lăudat. Mai degrabă, invers. „Ziua Mâniei”, filozofă şi se pregăti pentru mai rău.

          — Poţi să fumezi, îi propuse domnul Lemhen, aşezându-se din nou în fotoliu.

          — Mulţumesc, nu fumez.

          Domnul Lemhen clătină din cap, luând o asemenea mină de parcă i s-ar fi confirmat cele mai urâte presupuneri, îşi împreună în dreptul ochilor vârfurile degetelor de la mâini şi, un timp, se uită foarte atent la figura pe care o alcătuise.

          — Consider că n-o să discutăm acum problemele juridice ale firmei „Mitsubishi Densi”.

          Era evident o glumă. Richard Nunan îi răspunse imediat cu un zâmbet bine studiat.

          — Cum doriţi.

          Era al dracului de neplăcut să stea pe masă, picioarele nu-l ajungeau până la podea şi-l durea fundul.

          — Cu regret trebuie să-ţi comunic că raportul dumitale a produs, acolo sus, o impresie extraordinară, foarte favorabilă.

          — Hm… Mormăi Nunan. „Începe”, se gândi.

          — Eşti chiar propus pentru o decoraţie, continuă domnul Lemhen, deşi le-am sugerat că poate ar fi bine să mai aştepte. Şi bine am făcut. (Îşi desprinse privirea de pe figura celor zece degete şi se încruntă la Nunan.) Mă vei întreba, probabil, de ce dau dovadă de prudenţă exagerată?

          — Probabil aveţi un motiv, spuse, plictisit, Nunan.

          — Da, am. Ce reiese din raportul tău, Richard? Grupul „Metropol” lichidat. Datorită eforturilor tale. Grupul „Florile verzi” a fost prins în flagrant delict în totalitate. Superbă lucrătură. Şi tot a ta. Grupările „Evantaiul”, „Quasimodo”, „Muzicanţii ambulanţi” ş.a.m.d., nu-mi mai amintesc cum le cheamă pe toate, de asemenea autolichidate înţelegând că azi-măine vor fi prinse. De fapt, toate astea, aşa au şi fost, toate informaţiile încrucişate s-au confirmat. Câmpul de luptă s-a curăţat şi a rămas numai pentru tine, Richard. Concurenţii au rupt-o la fugă în dezordine şi cu mari pierderi. Am redat bine situaţia?

          — În orice caz, zise Nunan cu precauţie, în ultimile trei luni, scurgerea materialelor din Zonă prin Marmont s-a oprit… Din câte ştiu… Adăugă el.

          — Duşmanul s-a retras, nu-l aşa?

          — Dacă insistaţi tocmai pentru expresia asta… Aşa e.

          — Nu-l aşa! Duşmanul nu se retrage niciodată. Ştiu sigur asta. Grăbindu-te cu acest raport victorios, ai demonstrat de fapt lipsă de experienţă. Tocmai de aceea am propus să se mai aştepte cu decoraţiile alea.

          „Să le ia naiba de decoraţii, gândea Nunan, clătinând piciorul şi uitându-se ursuz la vârful pantofului. Bune de agăţat prin pod. S-a găsit moralistul, educatorul! Ştiu şi fără tine cu cine am de-a face. N-am nevoie de morală, îmi cunosc duşmanii. Spune simplu şi clar: unde, cum şi ce-am scăpat din vedere?… Ce-or mai fi făcut netrebnicii ăştia? Unde, cum şi cel fel de fisuri or fi găsit?… Şi fără introduceri pompoase, nu se putea? Nu sunt un mucos jegos. Am trecut de cincizeci de ani şi nu stau aici pentru decoraţiile tale”…

          — Ce-ai auzit despre Globul de Aur? Întrebă dintr-o dată domnul Lemiien.

          „Doamne! Se enervă Nunan. Ce mai caută şi Globul de Aur pe aici? La dracu' cu stilul tău de-a vorbi”…

          — Globul de Aur este o legendă. O maşinărie mitologică ce s-ar găsi în Zonă şi ar avea forma şi înfăţişarea unui glob de aur. Îndeplineşte dorinţele omeneşti.

          — Orice?

          — Conform textelor canonice ale legendelor, orice. Există totuşi şi nişte variante…

          — Aşa, aşa. Dar ce-ai auzit de „lampa morţii”?

          — Acum opt ani, începu obosit şi plictisit Nunan, un stalker cu numele de Stephan Norman, poreclit Ochelaristu', a scos din Zonă un obiect care se asemăna, după câte ştiu, cu un sistem radiant ce acţionează mortal asupra organismelor terestre. Acest Ochelarist a vrut să-l vândă Institutului. Nu s-au înţeles însă la preţ şi atunci a luat aparatul şi a plecat înapoi în Zonă, de unde nu s-a mai întors. Unde se află acest aparat, nu se mai ştie. La Institut, şi-acum îşi mai smulg părul din cap. Binecunoscutul dumnea-voastră Hugh din „Metropol” a propus pentru acest aparat orice sumă care încape pe foaia cecului.

          — Asta-l tot? Întrebă domnul Lemhen.

          — Tot.

          Începu să studieze demonstrativ camera, o încăpere plictisitoare în care nu aveai la ce să te uiţi.

          — Bine, zise domnul Lemhen. Dar despre „ochiul racului”?

          — Al cui?

          — Al racului. Rac, ştii doar… Domnul Lemhen ciopârţi aerul cu două degete… Ăla cu cleşti.

          — Aud pentru prima oară.

          — Dar ce ştii despre „şerveţelele fulminante”?

          Nunan coborî de pe masă şi se propti în faţa lui Lemhen, înfundându-şi mâinile în buzunare.

          — Nu ştiu nimic. Dar dumneavoastră?

          — Din păcate, nici eu nu ştiu. Nici despre „ochiul racului” şi nici despre „şerveţelele fulminante”. Şi totuşi ele există.

          — În zona mea? Întrebă Nunan.

          — Stai jos, stai jos, te rog, zise domnul Lemhen, fluturând mâna: Conversaţia noastră abia începe. Ia loc.

          Nunan ocoli masa şi se aşeză pe scaunul tare cu spătar înalt. „Unde naiba vrea să ajungă? Se gândea cu febrilitate. Ce-o mai fi şi cu noutăţile astea? Probabil că au încurcat-o prin alte Zone şi-acum îşi bate joc de mine, animalul. Niciodată nu m-a suferit tartorul ăsta bătrân. N-a putut să uite epigrama aia… „

          — Să continuăm deci micul nostru examen, anunţă Lemhen. Se lăsă pe spătarul fotoliului şi, uitându-se în tavan, întrebă: Ce mai face bătrânul Barbridge?

          — Barbridge? Sterviatnik Barbridge este în atenţia noastră. Schilod, n-are nevoie de bani. A terminat-o cu Zona. Are patru baruri, o casă veselă, organizează picnicuri pentru ofiţerii garnizoanei şi pentru turişti. Fata, Dina, duce o viaţă de petreceri. Băiatul, Arthur, abia a terminat facultatea de drept.

          Domnul Lemhen aproba din cap, vădit satisfăcut:

          — E clar, foarte bine, îl lăudă. Dar ce mai face Kreon Maltezu'?

          — Unul dintre puţinii stalkeri care mai „funcţionează”. A fost în legătură cu grupul „Quasimodo”, iar acum vinde marfă Institutului prin mine. Deocamdată îl ţin în libertate. Apoi, cândva, cineva îl va momi. E-adevărat că, în ultimul timp, bea mult şi mi-e teamă că n-o mai duce.

          — Contracte cu Barbridge?

          — Se-nvârte” pe lângă Dina. Nu are însă succes.

          — Foarte bine, foarte bine, aprobă domnul Lemhen. Dar ce se mai aude de Schuhart Roşcatu'?

          — Acum o lună a ieşit din închisoare. N-are nevoie de bani. A încercat să părăsească oraşul, dar el… Nunan amuţi. Pe scurt, are neplăceri în familie. Nu-l mai arde de Zonă.

          — Asta-l tot?

          — Da.

          — Cam puţin. Cum o mai duce Carter Norocosu'?

          — De mulţi ani nu mai e stalker. Vinde maşini uzate şi are un atelier pentru adaptarea maşinilor la alimentarea cu „bateriile AV”. Are patru copii, soţia i-a murit acum un an, mai e şi soacra.

          Lemhen clătină iar din cap.

          — Pe cine am mai uitat din cei bătrâni? Întrebă, binevoitor.

          — Aţi uitat de Jonathan Milles, poreclit Cactus. Acum e în spital. Moare de cancer. Ah! Şi l-aţi mai uitat pe Cremă-de-ghete.

          — Da, da? Cremă-de-ghete…

          — Cremă-de-ghete nu s-a schimbat. Are un grup de trei oameni şi stau săptămâni întregi în Zonă. Tot ce găsesc distrug pe loc. Iar societatea lui „Îngerii răzbunării” s-a destrămat.

          — De ce?

          — Dacă mai ţineţi minte, se ocupau de cumpărarea mărfii, iar Cremă-de-ghete o ducea înapoi în Zonă. „Ce-l al diavolului să rămână al diavolului”. Acum nu mai are ce să cumpere şi-n afară de asta noul director al filialei a pus poliţia pe urmele lor.

          — Înţeleg. Iar cei tineri?

          — Ce-l cu tinerii?… Vin şi pleacă. Sunt vreo cinci-şase oameni cu oarecare experienţă, dar, în ultimul timp, neavând cui să vândă marfa, au renunţat. Încet-încet, i-am dresat. Consider, şefule, că în Zona mea practic am terminat cu stalkerii. Bătrânii s-au dus, tinerii nu ştiu să facă nimic, iar prestigiul meseriei nu mai e acelaşi cum era odată. Vine tehnica, au apărut stalkerii-roboţi.

          — Da, da, am auzit ceva şi despre asta. Dar aceşti roboţi nu acoperă cheltuielile de energie consumată. Sau greşesc?

          — Este o chestiune de timp. În curând, încep să recupereze.

          — Cât de curând?

          — Peste vreo cinci-şase ani…

          — Apropo, ştii că şi concurenţii au început să folosească stalkerii-roboţi?

          — În Zona mea? Întrebă Nunan, devenind dintr-o dată atent.

          — Şi în a dumitale! Au baza la Reksopolis. Aduc instalaţiile cu elicopterele prin munţi în Canionul Şarpelui, la Lacul Negru, la baza munţilor Bolder-Pinck.

          — Păi, asta-l la periferie, spuse Nunan neîncrezător. Acolo-l pustiu. Ce naiba pot găsi acolo?

          — Puţin. Foarte puţin. Dar găsesc. De altfel, ţi-am spus numai ca să ştii. Asta de fapt nu te priveşte… Să rezumăm, în Marmont, aproape că n-au mai rămas stalkeri profesionişti. Cei care au rămas nu mai au legătură cu Zona. Tineretul e pierdut şi se află în procesul de îmblânzire. Concurenţii sunt înfrânţi, aruncaţi, zac pe undeva şi îşi ling rănile. Marfa nu mai este, iar când apare n-o ia nimeni. Scurgerea ilegală a materialelor din Zona Marmontului s-a oprit deja de trei luni. Aşa e?

          Nunan tăcea. „Acum, se gândea el, mă va zdrobi. Dar unde am greşit? Şi simt că necazul e mare de tot… Hai, zi o dată, morcov bătrân! Nu-mi mai măcina sufletul!”

          — Nu aud răspunsul, zise Lemhen, ducându-şi palma pâlnie la urechea plină de riduri şi păr.

          — Gata şefule, se decise Nunan. Ajunge! M-aţi fiert, m-aţi fript, acum puneţi-mă şi la masă.

          Domnul Lemhen mormăi nedecis:

          — Nici măcar n-ai ce să-mi spui, se posomorî el, pe neaşteptate. Stai aici şi dai din urechi în faţa şefului. Dar mie cum mi-a fost când, alaltăieri… (Se opri brusc, se ridică şi se îndreptă spre seif)… Ce s-o mai lungim. În ultimele două luni, numai din ceea ce ştim – reţine! – adversarii noştri au primit mai mult de şase mii de bucăţi de materiale din diferite părţi ale Zonei. Se opri lângă seif, îl mângâie pe una din laturi şi se întoarse brusc spre Nunan. Să nu-ţi faci iluzii că totul merge ca pe roate! Ţipă el. Amprentele sunt ale lui Barbridge! Amprentele Maltezului! Amprentele lui Ben-Gullevy Năsosu', despre care nici n-ai considerat necesar să-mi aminteşti. Amprentele lui Geresch Fonfăitu' şi ale lui Tzmâga Piticu'. Deci aşa îmblânziţi tineretul vostru? „Brăţări!”, „ace”, „titireze albe”! Şi, mai mult decât atât, tot felul de „ochiul… Racului” sau mai ştiu eu cum i-o zice, dracu să-l ia de rac, tot felul de „cornete {7} cântătoare” şi „şerveţele fulminante”, naiba să le ia pe toate.

          Se opri brusc, se întoarse în fotoliu, îşi împreună iar degetele şi întrebă respectuos, parcă împăcat cu soarta:

          — Ce părere ai despre asta, Richard?

          Nunan îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă gâtul şi ceafa.

          — N-am nici o părere, recunoscu el cinstit. Iertare, boss, în prezent, eu, în general… Uff! Lăsaţi-mă să respir… Barbridge! Da' Barbridge n-are nici o legătură cu Zona! Îi cunosc fiecare pas! Îşi aranjează chefurile şi picnicurile pe malul lacurilor, greblează bani cu ghiotura şi pur şi simplu, nu mai are nevoie… Iertaţi-mă, bineînţeles că spun prostii, dar vă asigur că nu l-am scăpat din ochi pe Barbridge de când a ieşit din spital…

          — Nu te mai reţin, îi replică Lemhen, îţi dau un termen de o săptămână. Să-mi aduci dovezi despre felul în care materialele din Zona ta ajung în mâinile lui Barbridge… Barbridge… Şi restul. La revedere.

          Nunan se ridică, salută stingherit profilul domnului Lemhen şi, continuând să-şi şteargă cu batista gâtul transpirat, ieşi în anticameră. Tânărul bronzat fuma şi se uita gânditor în măruntaiele electronice ale unei maşini. Se uită în treacăt spre Nunan, dar ochii îi erau inexpresivi, goi, cu privirile pierdute.

          Richard îşi puse pălăria pe cap cum se nimeri, îşi aruncă impermeabilul pe braţ şi ieşi afară. „Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva, se gândea el, complet derutat. Ca să vezi… Ben Gullevy Năsosu'! Piciu'. Nu, toate astea… Nu-s chiar aşa… Of, animalule, vită oloagă… Sterviatnik… Cum m-ai dus de nas… Ca atunci în Singapore… Ăsta, cum îi zice… Cu mutra de masă şi cu ceafa de perete… „.

          Se sui în automobil şi, un timp, fără să mai înţeleagă nimic, căută absent cheia de contact. De pe pălărie îi picura apă pe genunchi şi atunci o scoase şi, fără să se mai uite, o aruncă în spate. Parbrizul era înecat în ploaie şi Richard Nunan avea impresia, nici el nu ştia de ce, că tocmai din cauza ei nu poate să înţeleagă ce să facă mai departe. Dezmeticindu-se, îşi trase un pumn în chelie. Se calmase dintr-o dată. Îşi aminti că nu avea cheia de contact la el şi nici nu va putea s-o aibă vreodată pentru că o înlocuise cu AV-ul: acumulatorul veşnic. Trebuia să-l scoată din buzunar, fir'ar al dracului şi să-l pună în orificiul de recepţie. Şi abia atunci va putea s-o şteargă de aici, cât mai departe de casa asta blestemată, de unde îl privea, asta mai mult ea sigur, gulia aia bătrână…

          Mâna lui Nunan care ţinea AV-ul se opri la jumătatea drumului. „Aşa. Bine că măcar ştiu cu cine să încep. Cu el trebuie să încep… Oho!… Şi să vezi cum am s-o fac. Nimeni, niciodată, n-a mai început astfel, aşa cum o voi face eu cu el… Şi cu ce plăcere!” Porni ştergătoarele şi puse în mişcare maşina de-a lungul bulevardului. Nu se vedea aproape nimic în faţă, dar începu, încetul cu încetul, să se liniştească. „Nu-l nimic. Fie ca la Singapore. La urma-urmei, totul s-a terminat cu bine acolo. Ei şi ce? Am dat şi eu o dată cu mutra de masă. Putea să se termine şi mai rău: să nu fie cu mutra şi să nu mă lovesc de masă. Dacă dădeam de ceva plin de cuie?… În sfârşit, să nu divagăm… Pe unde naiba mai e şi castelul meu? Nu se vede nici pe dracu’… Aha! Uite-l!”.

          Timpul era oribil, dar localul „Cinci minute” era luminat puternic, ca la „Metropol”. Scuturându-se ca un câine ud pe malul apei, Richard Nunan intră în holul luminos. Mirosea a tutun, parfum şi şampanie trezită. Bătrânul Bennie, încă fără livrea, stătea după tejghea în diagonală faţă de intrare şi înfuleca ceva, ţinând o furculiţă în mână, în faţa lui, aşternându-şi printre paharele goale bustul enorm, se înălţa Madame, care se uita gânditoare la el cum mănâncă. În hol, încă nu se făcuse curat după ziua de ieri. Când intră Nunan, Madame îşi întoarse brusc faţa lată şi parcă zugrăvită, întâi nervoasă, dar afişând imediat un zâmbet profesional.

          — Oho-ho! Grohăi ea. Oare e chiar domnul Nunan în persoană? I s-a făcut dor de fetiţe?

          Bennie continua să mănânce. Era surd ca un butuc,

          — Salut, bătrânico! Zise Nunan. E nevoie de fetiţe când am în faţă o femeie adevărată?

          Bennie îl observă în sfârşit. O mască groaznică, plină de cicatrici albastre şi roşii se schimonosi într-un zâmbet binevoitor,

          — Bună ziua, stăpâne, hârâi el. Aţi intrat să vă uscaţi?

          Nunan îi zâmbi şi îl salută cu mâna. Nu-l plăcea să vorbească cu Bennie pentru că trebuia să urle tot timpul.

          — Unde-l administratorul meu, băieţi?

          — La el, răspunse Madame. Mâine trebuie să plătească impozitele.

          — Of! Impozitele astea… Madame, vă rog s-o pregătiţi pe favorita mea… Mă-ntorc repede.

          Păşind pe covorul gros, sintetic, străbătu coridorul şi coti spre o intrare ascunsă. Fără să bată, deschise uşa capitonată cu piele.

          Kanascha-Ciolanu' stătea semeţ la o masă impunătoare, cercetându-şi într-o oglindă o bubă de pe nas şi nici capul nu-l durea că mâine trebuie să plătească impozitele. Pe masa complet goală din faţa lui se găseau o cutie cu alifie, precum şi un pahar cu un lichid transparent. Ciolanu'- Kanascha ridică ochii injectaţi şi, văzându-l pe Nunan, tresări, scăpând oglinda. Fără nici un cuvânt, Nunan se aşeză în fotoliul de vizavi şi un timp îl cercetă în tăcere pe acest nemernic, ascultându-l cum bolboroseşte ceva despre nenorocita de ploaie şi despre reumatism. Pe urmă, spuse:

          — Încuie uşa, puişorule!

          Legănându-se pe picioroangele lui deformate pe platfus, Ciolanu' fugi spre uşă, întoarse cheia în broască şi se înapoie la masă. Se înălţa ca un munte păros în faţa lui Nunan şi se uita direct în gura lui cu devotament. Nunan tot îl mai cerceta cu ochii mijiţi. Îşi aminti brusc, nu ştia el de ce, că numele real al lui Ciolanu'-Kanascha este Rafael. Porecla „Ciolanu”' se datora pumnilor enormi, osoşi, de culoare roşu-vineţie, complet lipsiţi de păr, ce răsăreau din blana deasă care-l acoperea mâinile ca din nişte manşete. Numele de Kanascha şi-l pusese singur, fiind convins că era un nume de tradiţie al împăraţilor mongoli. Rafael. „Ei bine, Rafael, începem?”

          — Ce mai faci? Întrebă Nunan, duios.

          — Totul e OK boss, răspunse grăbit Rafael „Ciolanu”'.

          — Ai aranjat scandalul acela cu poliţia?

          — Am dat o sută cincizeci. Toţi sunt mulţumiţi.

          — Ai dat o sută cincizeci de la tine. Vina este a ta, puiule. Trebuia să ai grijă.

          Ciolanu' luă o mină nefericită şi îşi aruncă în lături palmele enorme, în semn de supunere.

          — Parchetul din hol trebuie schimbat, zise Nunan.

          — Se face.

          Nunan tăcu şi îşi ţuguie buzele.

          — Marfă? Şopti ei.

          — Cam puţină.

          — Arată-mi.

          Ciolanu' se repezi la seif, scoase de-acolo un pachet şi îl puse pe masă în faţa lui Nunan, dezvelindu-l. Richard, îl răvăşi cu un singur deget: „stropi negri” şi o „brăţară” pe care o cercetă pe toate feţele, după care o puse la loc.

          — Asta-l tot?

          — Păi, dacă nu aduc, se plânse Ciolanu'.

          — Nu aduc, repetă Nunan.

          Îl sfredeli cu privirea şi îl lovi brusc în gambă puternic, cu vârful bocancului. Ciolanu' icni, se aplecă să-şi pipăie locul lovit, dar imediat se ridică în poziţie de drepţi. Atunci Nunan sări de parcă l-ar fi înţepat cineva în fund, îl prinse pe „Ciolan” de gulerul cămăşii şi începu să dea cu picioarele, bulbucându-şi ochii. Ciolanu' oftând, gemând şi întorcând capul ca un cal speriat, se retrase mereu, până când se prăbuşi pe canapea.

          — Lucrezi la doi stăpâni, puişorule, scrâşni Nunan, uitându-se direct în ochii lui albi de frică şi de groază. Sterviatnik se scaldă-n marfă, iar mie-mi arăţi mărgeluţe-n hârtiuţe? (Îşi făcu vânt şi îl lovi în plină figură, de parcă ar fi urmărit să-l spargă buba de pe nas.) O să putrezeşti în închisoare! O să te-ndopi numai cu bălegar… O să-ţi pară rău că te-ai născut pe lumea asta… Şi din nou, cu avânt, cu pumnul peste bubă. De unde are Barbridge marfă? De ce lui îi aduce şi ţie nu? Cine îi aduce? De ce nu ştiu nimic? Pentru cine lucrezi?

          Ciolanu' închidea şi deschidea gura fără să scoată un sunet. Nunan îl lăsă, se întoarse în fotoliu şi îşi aruncă picioarele pe masă.

          — Ei?!

          Ciolanu' îşi trase sângele pe nas, se smiorcăi şi îngăimă:

          — Zău, boss… De ce? Ce fel de marfă are Sterviatnik? N-are nici un fel de marfă. Astăzi, nimeni nu mai are marfă…

          — Mă contrazici? Întrebă, ameninţător, Nunan, coborându-şi picioarele de pe birou.

          — Nu, boss. Nu… Zău! Se grăbi Ciolanu'. Să-mi sară ochii! Cum o să vă contrazic? Nici gând…

          — Las' că te zbor eu de-aici, se posomorî Nunan, Nu ştii să lucrezi. Din ăştia ca tine culeg zece cu un pol. Am nevoie de un afacerist adevărat.

          — Staţi un pic, boss, zise Ciolanu' supus, mânjindu-şi mutra cu sânge. De ce aşa, dintr-o dată? Haideţi să ne înţelegem. (Îşi pipăi grijuliu buba cu vârful degetelor.) Spuneţi că Barbridge are multă marfă. Nu ştiu. Bineînţeles, vă cer iertare, dar cineva v-a minţit. Astăzi nimeni nu mai are marfă. În Zonă merg numai mucoşii şi nu se mai întorc. Nu, boss. Cineva v-a înşirat verzi şi uscate.

          Nunan îl urmărea pieziş. Se părea că Ciolanu' nu ştia, într-adevăr, nimic, mai ales că nu avea de câştigat dacă minţea. De la Sterviatnik nu prea câştigai.

          — Afacerea cu picnicuri este o treabă bănoasă?

          — Picnicuri? Nu prea. Nu poţi să aduni cu lopata… Dar acum în oraş nici nu prea au mai rămas afaceri bănoase.

          — Unde se organizează picnicurile?

          — Unde se organizează? Păi, în diferite locuri. Lângă Muntele Alb, la Izvoarele Calde, lângă Lacurile Curcubeului.

          — Şi clientelă?

          — Clientelă? Ciolanu' îşi pipăi din nou buba, se uită la degete şi zise cu sinceritate: Dacă dumneavoastră, boss, vreţi să vă apucaţi singur de această afacere, eu nu vă sfătuiesc. Contra lui Sterviatnik n-o să rezistaţi.

          — De ce nu?

          — Sterviatnik are clientelă. Căştile bleu, unu. (Ciolanu' începu să-şi îndoaie degetele.) Ofiţerii din comandament, doi. Turiştii de la „Metropol”, de la „Crinul Alb” şi de la „Extratereştri”, trei. Pe urmă, are deja reclamă. Până şi localnicii merg la el. Zău, boss, nu merită să te iei de el.

          — Localnicii… Şi ei merg la el?

          — În general, tineretul.

          — Şi ce face acolo, la picnicuri?

          — Ce se face acolo? Mergem în autocare, nu? Iar acolo sunt deja cortuleţe, un bufeţel, nişte melodiuţe… Şi fiecare se distrează cum vrea. Ofiţerii mai mult cu fetiţele, turiştii se bulucesc să privească Zona… Dacă e lângă Izvoarele Calde, de-acolo până la Zonă nu mai e decât o palmă de loc, chiar dincolo de Canionul Sulfului. Sterviatnik a aruncat acolo nişte oase de cal, iar ei stau şi cască ochii prin binocluri…

          — Dar localnicii?

          — Localnicii? Asta, bineînţeles, nu prezintă interes pentru ei… Păi, fiecare se distrează cum poate.

          — Şi Barbridge?

          — Păi, ce-l cu Barbridge? Cum e cu toţi, aşa-l cu Barbridge.

          — Şi tu?

          — Şi eu ce? La fel şi cu mine. Mă uit şi eu, ca să nu le necăjesc pe fetiţe şi cu asta… Eh, acolo, ce pică…

          — Şi cât durează totul?

          — Păi, de la caz la caz. De obicei, trei zile, dar se întâmplă să fie şi toată săptămâna.

          — Şi cât costă această distracţie? Întrebă Nunan, deja gândindu-se la altceva.

          Ciolanu' răspunse ceva, Nunan însă nu-l mai auzi. „Uite, aici e fisura, se gândea el. Câteva zile… Câteva nopţi… În condiţiile astea este imposibil să-l urmăreşti pe Barbridge. Chiar dacă ţii cu tot dinadinsul s-o faci… Şi totuşi, nu e clar. Doar e fără picioare. Şi acolo mai e şi Canionul. E ceva putred aici… „

          — Care dintre localnici merge permanent?

          — Dintre localnici? Doar v-am spus, mai mult tineretul. Gullevy, Gudgba… Tzappfa Puişorul… Ăăă. Tzmâga şi Maltezu' mai vin. O companie călduţă. Ei numesc afacerea asta „şcoala duminicală”. Aşa discută între ei: „Ce ziceţi, spun ei, vizităm «şcoala duminicală?» „. Se câştigă binişor, îndeosebi cu „baborniţele”. Vine o oarecare bătrânica din Europa…

          — Şcoala duminicală”, repetă îngândurat Nunan.

          O idee stranie îi trecu dintr-o dată prin cap: şcoală. Se ridică.

          — Ei bine, zise. Lasă-l în plata Domnului, cu picnicul lor cu tot. Asta nu-l de noi… Dar, ia aminte, Sterviatnik are marfă şi asta deja este treaba noastră, puişorule. Pur şi simplu nu putem lăsa totul aşa. Caută, măi Ciolane, caută. Altfel zbori de aici, puiuţule. De unde ia marfă, cine i-o aduce, clarifici totul şi îmi aduci cu douăzeci la sută mai mult decât el. S-a-nţeles?

          — Am înţeles, boss. Ciolanu' stătea deja şi el în picioare, cu mâinile lipite de corp, iar pe mutra murdară i se citea devotamentul.

          — Hai, mişcă-te o dată! Frământă-ţi creierii, vită, izbucni Nunan, apoi ieşi.

          În hol, lângă tejghea, îşi bău aperitivul alene, discută cu Madame despre decăderea moravurilor şi lăsă de înţeles că în viitorul apropiat intenţionează extinderea „instituţiei”. Coborând vocea, mai mult pentru a-şi da importanţă, se sfătui cu privire la Benny: îmbătrânise, nici nu mai auzea, reflexele deja nu-l mai erau ca-nainte şi nu mai făcea faţă…

          Era deja ora şase, i se făcuse foame, iar în minte îl sfredelea şi se tot învârtea un gânduleţ neaşteptat, care nu mai avea legătură cu nimic, dar, în acelaşi timp, explica multe. De altfel, se mai lămurise câte ceva. Dispăruse din această afacere aura de misticism care deranja şi înspăimânta şi nu rămăsese decât ciuda pe sine însuşi că nu se gândise mai înainte la această posibilitate. Nu ăsta era însă principalul. Important era gânduleţul aceia care i se tot învârtea în cap şi îl rodea, nedându-l pace…

          Luându-şi rămas-bun de la Madame şi strângându-l mâna lui Benny, Nunan se repezi direct la „Borj”. „Tot necazul este că nu observăm cum trec anii, se gândea el. Scuipi pe anii ăştia şi nu observi cum se schimbă totul, încă din copilărie ne învaţă că totul se transformă. Am văzut asta de mai multe ori, dar, în acelaşi timp, suntem complet incapabili să «prindem» acel moment când se produce transformarea. Sau o căutăm acolo unde nu trebuie. Aşa au apărut şi stalkerii noi, dotaţi cu cibernetică. Stalkerul vechi era un om ursuz, murdar, care, cu o tenacitate animalică, se târa pe burtă, milimetru cu milimetru, prin Zonă, câştigându-şi suma. Stalkerul nou – un fante cu cravată, inginer – stă undeva la vreun kilometru de Zonă, cu ţigara înfiptă între buze, cu un pahar de coktail înviorător lângă cot, stă şi se uită la ecranele din faţa lui. Gentleman cu salariu. De altfel, o imagine foarte logică. În aşa hal de logică încât restul posibilităţilor dispar din minte. Deşi mai sunt şi altele. «Şcoala duminicală», de exemplu.

          Şi deodată, netam-nesam {8}, simte disperarea. Totul era în zadar. Totul era fără rost. „Doamne, nu mai putem face nimic! Nici de ţinut, nici de oprit. Nici o forţă nu va fi destul de puternică să ţină în vas acest ferment îngrozitor, se gândea înspăimântat. Şi nu pentru că lucrăm prost. Şi nici pentru că sunt mai şmecheri şi mai şireţi decât noi. Pur şi simplu, aşa e lumea. Aşa e omul. Dacă n-ar fi fost Vizita, ar fi fost altceva… „

          În „Borj” era lumină multă şi mirosea foarte îmbietor. Se schimbase şi el – nici beţie, nici veselie. Cremă-de-ghete nu mai venea pe-aici, îi era scârbă; Redrick Schuhart îşi băgase şi el nasul pistruiat, se strâmbase şi plecase, Emest tot mai era în închisoare, iar toate treburile le rezolva bătrânica lui. Ce mai, se ajunsese: clientelă solidă şi permanentă – tot Institutul vine aici la masă, ba chiar şi ofiţerii superiori – separeuri intime, se găteşte gustos, nu e scump, berea e întotdeauna proaspătă. „Bunul şi vechiul nostru birt”.

          Într-unul din separeuri, Nunan îl zări pe Valentin Pilmann. Laureatul stătea cu o ceşcuţă de cafea în faţă şi citea o revistă îndoită pe jumătate. Nunan se apropie.

          — Îmi permiţi să-ţi fiu vecin? Întrebă el.

          Valentin ridică spre el lentilele fumurii.

          — Hm? Mormăi. Te rog!

          — Imediat. Numai să mă spăl pe mâini, zise Nunan, aducându-şi aminte de bubă.

          Aici era bine cunoscut. Când se întoarse şi se aşeză vizavi de Valentin, pe masă erau deja un mic „grătărel”, cu un „şirasco” aburind, precum şi o halbă cu bere, nici prea rece, nici prea caldă, aşa cum îi plăcea. Valentin puse revista deoparte şi gustă cafeaua.

          — Ascultă, Valentin, zise Nunan, în timp ce tăia o bucăţică de carne. Ce părere ai? Cum se vor termina toate astea?

          — Despre ce e vorba?

          — Vizita, Zonele, stalkerii, complexele militaro-lndustriale. În general, toată grămada asta… Cum se poate termina?

          Valentin se uită lung la el prin lentilele negre, oarbe. Pe urmă îşi aprinse o ţigară şi zise:

          — Pentru cine? Dacă se poate concret.

          — Să zicem pentru omenire în general.

          — Depinde, dacă o să avem sau nu noroc, zise Valentin. Până în prezent, ştim că pentru omenire Vizita n-a avut urmări prea deosebite. Pentru omenire totul va trece fără să lase urme. Bineînţeles că sunt şi excepţii, pentru că, scoţând castanele din acest foc cum se nimereşte, noi, în fond, putem scoate ceva de asemenea natură încât viaţa pe planetă să devină, pur şi simplu, imposibilă. Asta ne va fi ghinionul. Totuşi cred că eşti de acord că acest ghinion a ameninţat omenirea dintotdeauna. (Vântură cu palma fumul de ţigară şi surâse.) Cum să-ţi spun, m-am dezobişnuit de mult să mă gândesc la omenire în totalitate. Omenirea este un sistem prea staţionar, pe care nu-l clinteşti cu nimic.

          — Aşa consideri? Întrebă, decepţionat, Nunan. Poate. O fi şi-aşa.

          — Spune-mi cinstit, Richard, zise Valentin, amuzându-se evident. Pentru dumneata, ca om de afaceri, ce s-a schimbat în urma Vizitei? Ai aflat că în Univers există cel puţin încă o raţiune pe lângă cea omenească? Şi ce-l cu asta?

          — Ei, cum să-ţi spun? Mormăi Nunan. Deja îi părea rău că pornise această conversaţie; aici n-avea ce să mai vorbească. Ce s-a schimbat pentru mine? Uite. De exemplu, de mai mulţi ani simt o oarecare lipsă de confort. E foarte bine că au venit şi că imediat au şi plecat. Dar dacă vin iar şi li se năzare să rămână? Pentru mine, omul de afaceri, asta nu mai e o întrebare în vânt. „Cine sunt ei? Cum trăiesc? Ce le trebuie?”. În funcţie de varianta iniţială, sunt nevoit să mă gândesc cum să schimb datele afacerii. Trebuie să fiu pregătit. Dacă rămân de prisos în sistemul lor? (Se înviorase.) Dar dacă toţi vom rămâne de prisos? Ascultă, Valentin, există măcar un răspuns la aceste întrebări: „Cine sunt ei? „Ce le trebuie?”, „Se întorc sau nu?”.

          — Răspunsuri există, zâmbi Valentin. Sunt chiar prea multe. Poţi să-l alegi pe care vrei.

          — Dar care e părerea ta?

          — Vorbind sincer, nu mi-am permis niciodată să mă gândesc serios la asta. Pentru mine, Vizita este în primul rând o întâmplare unică, care ne dă posibilitatea să sărim dintr-o dată câteva trepte în procesul cunoaşterii. Ceva asemănător călătoriei în viitorul tehnologiei. Sau ca şi cum în laboratorul lui Isaac Newton ar fi apărut un generator cuantic contemporan…

          — Newton n-ar fi înţeles nimic.

          — Cred că grăşeşti. Newton era un clarvăzător.

          — Da? Ei bine, Dumnezeu să-l ierte! Dar cum interpretezi totuşi Vizita? Chiar dacă ţi se pare neserios…

          — Bine. Am să-ţi spun. Numai că trebuie să te previn, Richard, că întrebarea ta este de competenţa pseudoştiinţei numită xenologie. Xenologia este o amestecătură artificială ştiinţifico-fantastică cu logică formală. Baza metodei ei este un procedeu defectuos: impunerea raţiunii extraterestre psihologiei omeneşti.

          — De ce defectuos? Întrebă Nunan.

          — Pentru că şi biologii, la timpul lor, au păţit-o când au încercat să transpună psihologia omului la animale. Animale terestre, reţine asta.

          — Dă-mi voie, interveni Nunan. Asta-l cu totul altceva. Doar vorbim despre psihologia fiinţelor raţionale…

          — Da. Şi totul ar fi foarte bine, dacă am şti ce înseamnă raţiunea.

          — Chiar nu ştim? Se miră Nunan.

          — Închipuieşte-ţi că nu. De obicei, totul porneşte de la o foarte plată definiţie: „Raţiunea este proprietatea omului care deosebeşte activitatea lui de activitatea animalelor”. Ştii, un fel de încercare de a detaşa stăpânul de câinele care înţelege totul, dar nu poate vorbi. De altfel, din această definiţie plată izvorăsc altele mai ingenioase. Ele se bazează pe observaţii amare despre susmenţionata activitate a omului. De exemplu: „Raţiunea este capacitatea fiinţei vii de a nu se comporta iraţional şi anormal”.

          — Da. Asta-l despre noi, concluzionă Nunan.

          — Din păcate. Sau să zicem definiţia-lpoteză. Raţiunea este un instinct complex care încă nu s-a format. Se are în vedere că activitatea instinctivă este întotdeauna raţională şi firească. Vor trece un milion de ani, instinctul se va forma treptat şi vom înceta să mai facem greşeli, care probabil sunt proprietatea inalienabilă a raţiunii. Şi atunci, dacă în Univers se va schimba ceva şi vom muri, o să dispărem fericiţi pentru că ne-am dezvăţat să mai greşim, cu alte cuvinte, nu vom mai încerca diferite variante neprevăzute în programele rigide.

          — Bine, dar din tot ce-ai spus rezultă ceva… Înjositor.

          — Mă rog. Atunci, încă o definiţie foarte înălţătoare şi distinsă: „Raţiunea este capacitatea de a folosi forţele lumii înconjurătoare fără distrugerea acestei lumi”.

          Nunan se schimonosi şi clătină din cap dezaprobator.

          — Nu. E prea de tot… Dar cum rămâne cu omul, care, spre deosebire de animale, este o fiinţă cu o necesitate nemărginită de a cunoaşte tot mai mult? Am citit undeva despre asta.

          — Şi eu. Dar toată nenorocirea este că omul, în orice caz omul de rând, depăşeşte uşor această necesitate de a cunoaşte. După mine, asemenea necesităţi nici nu există. Poate doar necesitatea de a înţelege, iar pentru asta nici nu e nevoie de cunoştinţe. Ipoteza despre Dumnezeu, de exemplu, dă o posibilitate inegalabilă de a înţelege absolut totul, fără a cunoaşte nimic… Dă-l omului un sistem simplificat al lumii şi poţi să-l explici orice pe baza acestui model. O asemenea concepţie nu necesită nici un fel de cunoştinţe. Câteva formule învăţate, plus aşa-numita intuiţie, aşa-numita îndemânare practică, precum şi bunul-simţ.

          — Stai un pic. (Nunan termină berea şi trânti halba pe masă.) Nu te abate. Hai s-o luăm aşa. Omul s-a întâlnit cu o fiinţă extraterestră. Cum o să afle ei, unul despre altul, că amândoi sunt fiinţe raţionale?

          — Habar n-am, îi răspunse Valentin, vesel. Tot ce am citit în privinţa asta nimereşte într-un cerc vicios. Dacă sunt capabili de a stabili contactul, înseamnă că sunt raţionali. Şi invers. Dacă sunt raţionali, sunt capabili de a stabili contactul. Şi, în general, dacă o fiinţă extraterestră are onoarea de a fi înzestrată cu psihologie umană, înseamnă că este o fiinţă raţională. Uite-aşa.

          — Hai, că-mi place! Exclamă Nunan. Şi eu am crezut că la tine toate sunt puse pe rafturi, în ordine…

          — Să pună pe rafturi poate şi maimuţa, remarcă Valentin.

          — Nu, stai un pic, protestă Nunan. Nu ştia de ce, dar se simţea păcălit. Dar dacă nici tu nu cunoşti lucruri aşa de simple… În sfârşit, dă-o-ncolo de raţiune. Dar în privinţa Vizitei? Totuşi, ce părere ai de Vizită?

          — Mă rog, zise Valentin. Imaginează-ţi un picnic…

          Nunan tresări.

          — Cum ai spus?

          — Un picnic. Închipuieşte-ţi o pădure, un drum, o poieniţă. De pe drum vine o maşină şi se opreşte în poieniţă. Din maşină ies tineri; apar sticle, coşuri cu mâncare, fete, tranzistori, foto şi cineaparate. Se face un foc, se pun corturile, se dă drumul la muzică, iar dimineaţa o întind. Animalele, păsările, insectele, care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut, ies din adăposturile lor. Şi ce văd? Pe iarbă s-a scurs ulei de motor, benzină vărsată, bujii şi filtre de ulei aruncate ici-colo. Peste tot zac cârpe, becuri arse, cineva a uitat o cheie. De pe apărătoarele de protecţie ale roţilor s-a scurs murdăria, care s-a lipit de prin cine ştie ce mlaştini… Şi, bineînţeles, urme de foc, cotoare de mere, hârtii de la bomboane, cutii de conserve, sticle goale, o batistă, poate vreun briceag, ziare vechi şi rupte, eventual şi nişte monezi, flori veştejite din alte poieniţe…

          — Am înţeles, zise Nunan. Un picnic la marginea drumului.

          — Exact, Un picnic la marginea unui oarecare drum cosmic. Şi mă mai întrebi dacă se vor întoarce sau nu?

          — Dă-mi o ţigară. Nu ştiu cum, dar parcă îmi imaginam altfel.

          — E dreptul tău.

          — Deci nici măcar nu ne-au observat?

          — De ce să nu ne observe?

          — Adică, nu ne-au dat nici cea mai mică atenţie…

          — Ştii, eu în locul tău nici nu m-aş supăra, îl sfătui Valentin.

          Nunan trase din ţigară, începu să tuşească şi o aruncă.

          — Tot un drac, se încăpăţână el. Nu se poate… Naiba să vă ia de savanţi! De unde aveţi atâta dispreţ faţă de om? De ce vreţi tot timpul să-l înjosiţi…?

          — Stai un pic. Ascultă-mă. „O să mă întrebaţi de ce este măreţ omul? Cită el. Pentru că a creat o a doua natură? Pentru că a descătuşat puteri aproape cosmice? Pentru că într-un timp extrem de scurt a stăpânit planeta şi şi-a făcut o fereastră spre Univers? Nu! Este măreţ pentru că a rezistat şi are intenţia să reziste şi mai departe”.

          Se aşternu tăcerea. Nunan era îngândurat.

          — Se prea poate… Ezită el. Bineînţeles, că din punctul ăsta de vedere…

          — Nu trebuie să te superi, zise Valentin binevoitor. Picnicul este doar ipoteza mea. Şi nu este practic o ipoteză, ci doar aşa, o imagine… Aşa-zişii xenologi serioşi încearcă să emită nişte versiuni mult mai solide şi mai plăcute pentru amorul propriu al omenirii. De exemplu, că nu a fost nici o Vizită, ea urmând să aibă loc mai târziu. O oarecare raţiune superioară ne-a aruncat pe Pământ nişte containere cu eşantioanele culturii sale materiale. Se aşteaptă ca noi să studiem aceste eşantioane pentru a face saltul tehnologic necesar trimiterii semnalului de răspuns. Iar asta va însemna că suntem pregătiţi pentru un contact real. Ei, ce zici?

          — Ei, aşa-l mult mai bine, zise Nunan. Văd că printre savanţi mai sunt şi oameni cinstiţi.

          — Dacă mai vrei încă una… Vizita a avut loc într-adevăr, dar ea nu s-a terminat. Practic ne aflăm încă în starea de contact, numai că nu bănuim asta. Extratereştrii s-au cuibărit în Zone şi ne studiază meticulos, în acelaşi timp pregătindu-ne pentru „minunile cumplite ale viitorului”.

          — Aşa am zis şi eu, se bucură Nunan. Aşa cel puţin se explică zgomotele misterioase ce se produc în ruinele uzinei. Apropo, picnicul tău nu explică hărmălaia de-acolo.

          — Păi, de ce nu-l explică? Îl contrazise Valentin. Poate că una din fete a uitat în poieniţă vreun ursuleţ mecanic…

          — Hai, lasă-te de-astea, protestă Nunan. N-am ce zice… Ursuleţ. Se cutremură pământul, nu alta… Dar s-ar putea să fie şi-un ursuleţ… Bere vrei? Rozalia! Hei, bătrânico! Două beri la domnii xenologi… Şi totuşi e foarte plăcută discuţia noastră, îi zise lui Valentin. Ca un fel de spălare a creierelor. Parcă mi-aş fi pus sare amară sub ţeastă. Uite-aşa, munceşti şi iar munceşti, dar pentru ce, de ce, ce-o să se întâmple, ce va fi, cu ce se-mpacă inima…

          Veni şi berea. Nunan sorbi, privind pe deasupra berii cum Valentin, cu o expresie de îndoială şi dezgust, îşi cercetează halba.

          — Ce, nu-ţi place? Întrebă, lingându-şi buzele.

          — Păi, eu nu prea beau, zise Valentin.

          — Chiar aşa? Se miră Nunan.

          — Şi ce-l cu asta? Trebuie să existe în lumea asta măcar un singur om care să nu bea. (Şi împinse halba hotărât). Dacă-l aşa, mai bine comandă-mi un coniac.

          — Rozalia! Urlă imediat Nunan, complet înveselit.

          Când veni şi coniacul, zise:

          — Şi totuşi nu se poate aşa. Nu mă refer doar la picnicul tău. Chiar dacă acceptăm versiunea că Vizita este un preludiu la un contact, tot nu e bine. Am înţeles: „brăţări”, „biberoane”… Dar „piftia vrăjitorului” pentru ce? Dar „chelia ţânţarului”? Sau „puful” ăla respingător…

          — Scuză-mă, îl întrerupse Valentin, luând o felioară de lămâie. Nu prea înţeleg terminologia asta. Iartă-mă, ce „chelie”?

          Nunan râse.

          — Ăsta e folclorul, explică el. Jargonul de lucru al stalkerilor. „Chelia ţânţarului” este zona gravitaţiei uriaşe.

          — A! Concentratorii gravitaţionali. Deci gravitaţia direcţionată. Aş fi discutat despre asta cu cea mai mare, plăcere, dar n-o să înţelegi nimic.

          — De ce să nu înţeleg nimic? Sunt totuşi inginer.

          — Pentru că nici eu nu înţeleg. Am un sistem de ecuaţii, dar habar n-am cum să-l explic. Iar „piftia vrăjitorului” este probabil gazul coloidal?

          — El este. Ai auzit probabil de catastrofa din laboratoarele Kerrygan.

          — Am auzit câte ceva, confirmă, fără chef, Valentin.

          — Deştepţii ăia au pus containerul de porţelan ce conţinea „piftia” într-o cameră perfect izolată… Adică aşa au crezut, că izolarea este totală… Dar, când au deschis containerul cu un manipulator, „piftia” s-a revărsat, a trecut prin metal şi plastic ca apa prin sugativă, a ieşit afară şi tot ce-a atins s-a transformat de asemenea în „piftie”. Au pierit treizeci şi cinci de oameni, au fost mai mult de o sută de mutilaţi, iar în laborator n-a mai rămas nimic întreg. Trebuie să fi fost pe-acolo măcar o singură dată. Era o construcţie minunată! Dar acum „piftia” s-a scurs la etajele inferioare şi în subsoluri… Iată preludiul contactului.

          Valentin se strâmbă.

          — Da. Ştiu toate astea. Totuşi eşti de acord, Richard, că extratereştrii n-au nici un amestec. De unde să ştie ei despre existenţa complexelor industrial-militare?

          — Ar fi trebuit să ştie, zise Nunan sfătos.

          — Şi ţi-ar fi răspuns: „Trebuia să distrugeţi de mult aceste complexe industrial-militare”.

          — Adevărat, aprobă Nunan. Dar dacă sunt atât de puternici, n-ar fi fost mai bine să se ocupe ei de asta?

          — Adică propui amestecul în treburile interne ale omenirii?

          — Hm! Bineînţeles că aşa putem ajunge departe. Dar, hai mai bine să revenim de unde am plecat. Cum se vor termina toate astea? Uite, de pildă, voi savanţii. Nu speraţi să primiţi din Zonă ceva fundamental, care să fie într-adevăr capabil să răstoarne ştiinţa, tehnologia şi modul de viaţă?

          Valentin goli paharul şi dădu din umeri.

          — N-ai nimerit adresa, Richard. Mie nu-mi place să visez la cai verzi pe pereţi. Când e vorba despre lucruri atât de serioase, prefer scepticismul prudent. Dacă avem în vedere ceea ce am obţinut deja, înaintea noastră se desfăşoară un spectru întreg de posibilităţi, dar nu putem spune nimic sigur.

          — Rozalia! Încă un rând de coniac, strigă Nunan. Bine. Atunci hai s-o luăm din alt punct de vedere. După părerea ta, ce aţi obţinut deja?

          — Poate o să ţi se pară amuzant, dar cam puţin. Noi am descoperit destule minuni. Uneori am învăţat să le folosim pentru necesităţile noastre. Chiar ne-am obişnuit cu ele… Maimuţa apasă pe un buton roşu, primeşte o banană, apasă pe un buton alb, primeşte o portocală, dar cum să capete bananele şi portocalele fără butoane, nu ştie. Şi ce legătură au butoanele cu bananele şi portocalele, ea, de asemenea, nu înţelegea. Să luăm de exemplu „bateriile” AV. Am învăţat să le folosim. Am descoperit chiar condiţiile în care se înmulţesc prin divizare, dar nici până acum n-am reuşit să fabricăm măcar una. Nu le înţelegeam structura şi, judecând după toate, nici n-o s-o cunoaştem prea curând… Mai este un aspect. Obiectele cărora le-am găsit utilitatea. Le folosim, deşi e aproape sigur că nu procedăm la fel ca extratereştrii. Sunt absolut sigur că în majoritatea cazurilor batem cuie cu microscoape… Şi totuşi folosim AV-uri, „brăţări” care stimulează procesele vitale… Deferite tipuri de mase cvasi-biologice care au revoluţionat medicina… Să numim această grupă de lucruri obiecte utile. Putem să spunem că, într-o oarecare măsură, omenirea a fost copleşită de ele, deşi niciodată nu trebuie să uităm că în lumea noastră euclidiană orice băţ are două capete.

          — Îngrăşămintele chimice! Se băgă Nunan.

          Valentin sorbi un pic din pahar şi aprobă, dând din cap.

          — Chiar aşa. Ne-am făcut de râs cu îngrăşămintele astea chimice. Sau folosirea AV-urilor în industria militară… Dar nu mă refer numai la asta. Consecinţele folosirii fiecărui obiect util sunt mai mult sau mai puţin cercetate şi explicate. Acum e treaba tehnologiei. Poate peste vreo cincizeci de ani vom învăţa să ne fabricăm singuri sigiliile regale şi atunci vom putea să spargem nuci pe săturate. Mai complicat este cu o altă grupă de obiecte, tocmai pentru că nu le găsim nici o întrebuinţare. Calităţile lor sunt complet inexplicabile în cadrul imaginaţiei noastre actuale. De exemplu, capcanele magnetice de diferite tipuri. Ştim ce este o capcană magnetică. Kirill Panov ne-a lăsat o demonstraţie foarte elegantă. Dar nu înţelegem care este sursa acestui câmp magnetic puternic, cauza stabilităţii lui extreme… Nu înţelegem nimic. Putem doar să lansăm ipoteze fantastice referitoare la asemenea proprietăţi spaţiale pe care înainte nici nu le-am bănuit. Sau K-23… Cum numiţi voi biluţele acelea negre, frumoase, care sunt folosite ca bijuterii?

          — Stropi negri”.

          — Aşa, aşa. „Stropi negri”… Frumoasă denumire. Dar, ai auzit probabil de proprietăţile lor. Dacă trecem o rază de lumină printr-o asemenea biluţă, atunci lumina iese din ea cu întârziere şi această întârziere depinde de greutatea biluţei, de mărimea ei şi de încă nişte parametri. Frecvenţa luminii ieşite este întotdeauna mai mică decât cea a luminii intrate… Ce-nseamnă asta? De ce?… Există o idee nebunească, conform căreia aceşti „stropi negri” sunt regiuni gigantice spaţiale cu alte proprietăţi decât cele ale spaţiului nostru şi care au luat asemenea formă compactă sub influenţa spaţiului nostru… (Valentin scoase o ţigară şi o aprinse.) Pe scurt vorbind, obiectele acestei grupe sunt cu desăvârşire inutilizabile pentru practica omenească, deşi din punct de vedere pur ştiinţific au o importanţă fundamentală. Ele sunt răspunsuri căzute din cer la întrebări pe care nici măcar nu ştim să le punem. Susmenţionatul sir Isaac poate că n-ar fi înţeles laserul, dar, în orice caz, ar fi înţeles că aşa ceva este posibil şi asta poate că ar fi influenţat foarte puternic concepţia lui ştiinţifică. Nu mai intru în amănunte, dar existenţa unor asemenea obiecte, ca „inelul alb”, „capcanele magnetice”, K-23, a eliminat dintr-o dată un câmp întreg de teorii înfloritoare şi a trezit la viaţă idei complet noi. Şi mai există şi o a treia grupă…

          — Da, se grăbi Nunan. „Piftia vrăjitorului” şi altele…

          — Nu, nu. Toate astea trebuie să le punem ori în prima, ori în a doua grupă. Am în vedere obiectele despre care ştim numai din auzite şi pe care niciodată nu le-am ţinut în mână. Dick-Vagabondu’, fantomele vesele, maşina dorinţelor…

          — O clipă, o clipă, se precipită Nunan. Ce mai e şi asta?

          Valentin râse.

          — Vezi… Şi noi avem jargonul nostru de lucru. „Dick-Vagabondul” este acel ursuleţ mecanic ipotetic care-şi face de cap prin ruinele uzinei, iar „fantomele vesele” sunt nişte turbioane periculoase care se formează în câteva regiuni ale Zonei.

          — E prima dată când aud de aşa ceva, zise Nunan, dar „maşina dorinţelor”, înţeleg că este acel faimos Glob de Aur… Dumneata crezi în Globul de Aur, domnule savant?

          Valentin se îndreptă şi strânse din umeri.

          — Eu admit că undeva în Zonă există ceva rotund şi auriu. Admit că acel ceva captează biocurenţii noştri şi poate să îndeplinească dorinţele simple, să potolească foamea, setea… Un biotronist contemporan nu se mai miră de asemenea chestii… Dar nu-l vorba de asta… Înţelegi, Richard, că scormonim prin Zonă de două decenii, dar nu ştim nici a mia parte din tot ce conţine ea. Şi ce să mai vorbim de influenţa Zonei asupra omului… Apropo, va trebui să mai introducem în clasificarea noastră încă un grup: al patrulea. Dar nu de obiecte, ci de influenţe. Acest grup este cercetat revoltător de prost, deşi faptele s-au adunat, după părerea mea, mai mult decât suficient. Ştii, Richard, eu sunt fizician şi deci sceptic. Dar şi pe mine mă trec fiorii câteodată când mă gândesc la toate astea.

          — Cadavrele vii”, murmură Nunan.

          — Da' de unde. „Cadavrele vii” sunt o enigmă, dar numai atât. Cum să-ţi spun… Toate astea sunt imaginabile… Dar când în jurul omului se întâmplă, dintr-o dată, tam-nesam, fenomene extrafizice şi extrabiologice…

          — Ah! Aveţi în vedere emigranţii…

          — Exact. Statistica matematică, ştii foarte bine, este o ştiinţă foarte exactă, deşi utilizează probabilităţile. Şi-n afară de asta, este o ştiinţă elocventă, foarte concretă…

          Valentin se ameţise puţin, începuse să vorbească mai tare, obrajii i se înroşiseră, iar sprâncenele i se ridicaseră pe deasupra lentilelor negre, încreţindu-l fruntea ca o armonică.

          — Rozalia! Urlă deodată. Încă un coniac! Dublu!

          — Îmi plac cei care nu beau, zise cu respect Nunan.

          — Nu te-abate, îl mustră Valentin sever. Ascultă ce-ţi povestesc. Este foarte straniu. Luă paharul şi, dintr-o sorbitura, îl goli pe jumătate, după care continuă. Nu ştim ce s-a întâmplat cu săracii marmontieni în momentul Vizitei. Dar unul dintre ei a vrut să se mute. Un oarecare, un locuitor obişnuit. Frizer. Fiul frizerului sau nepotul frizerului. Să zicem că se mută în Detroit. Deschide o frizerie şi începe un coşmar de neînchipuit. Mai mult de nouăzeci la sută dintre clienţii lui mor în cursul anului: în catastrofe rutiere, cad de la ferestre, sunt tăiaţi de gangsteri şi golani, se îneacă în locuri puţin adânci. Mai mult decât atât. Numărul catastrofelor naturale în Detroit şi în împrejurimile lui creşte. Izbucnesc incendii de două ori mai des, din cauza scurtcircuitelor electrice. Creşte de trei ori numărul accidentelor de maşină. Creşte de două ori mortalitatea în cazul epidemiilor de gripă. Mai mult decât atât. Creşte şi numărul catastrofelor naturale din Detroit şi din împrejurimile lui. Apar de undeva taifune, turbioane, care în locurile acestea n-au mai existat încă de prin 1700 şi nu se mai ştie cât. Se rup tăriile cerului şi lacul Michigan sau lacul Erie, mă rog, pe unde-o fi Detroit, iese din matcă… Şi numai de-astea… Şi asemenea cataclisme se produc în orice oraş şi-n orice loc în care se mută emigrantul din regiunea Vizitei, iar numărul acestor cataclisme este direct proporţional cu numărul emigranţilor care s-au mutat în acel loc. Dar asemenea influenţe apar numai la acei emigranţi care au suportat momentul Vizitei. Cei care s-au născut după Vizită nu au nici o influenţă asupra statisticii accidentelor. Trăieşti aici de zece ani, dar ai venit după Vizită şi poţi să te muţi fără nici un pericol, chiar şi-n Vatican. Cum se explică toate astea? Cine greşeşte aici? Statistica? Sau judecata sănătoasă? Valentin înşfacă paharul şi îl goli dintr-o suflare.

          Richard Nunan se scărpină după ureche.

          — Mda, făcu el. În general, am auzit de chestiile astea, dar, vorbind cinstit, întotdeauna am crezut că totul este puţin cam exagerat. Într-adevăr, din punct de vedere al ştiinţei noastre pozitiviste şi puternice…

          — Sau hai să amintim de influenţa Zonei prin apariţia mutaţiilor genetice, îl întrerupse Valentin. Îşi dădu jos ochelarii şi îl fixă pe Nunan cu ochii săi negri, miopi. Toţi oamenii care au un contact îndelungat cu Zona suportă transformări, atât fenotipice cât şi genotipice. Ştii ce fel de copii au stalkerii? Ştii ce se întâmplă chiar cu ei înşişi? De ce? Unde este factorul mutant? În Zonă nu există nici un fel de radiaţii. Structurile chimice, a aerului şi a solului, în Zonă, deşi au specificul lor, nu prezintă pericol de mutaţii genetice. Atunci ce să fac în aceste condiţii? Să încep să cred în vrăjitorii? În farmece?

          — Eu, bineînţeles, te compătimesc, zise Nunan. Dar, sincer vorbind, aceste cadavre care au înviat mă zgârie pe creier mult mai tare decât toate datele statistice. Cu atât mai mult cu cât datele statistice nu le-am văzut niciodată, iar de cadavre m-am săturat până-n gât…

          Valentin dădu din mână, zeflemist.

          — Ah! Cadavrele voastre… Ştii ce, Richard? Nu ţi-e ruşine? În primul rând nu sunt cadavre, sunt nişte mulaje… Nişte momâi… Sau, dacă-ţi place, poţi să le numeşti bioroboţi… Ciborgi… Înţelegi? Pentru a avea o informaţie completă despre pământeni, raţiunea extraterestră a creat roboţii-androizi executând construcţia lor după schelete. Îţi place explicaţia asta?… Te asigur că din punct de vedere al principiilor fundamentale, aceste „cadavre vii” sunt la fel de minunate ca şi acumulatorii veşnici. AV-urile vin, pur şi simplu, în contradicţie cu primul principiu al termodinamicii, iar cadavrele vii cu cel de-al doilea. Asta-l diferenţa. În fond, suntem cu toţii nişte oameni ai peşterii: nu ne putem imagina ceva mai înfiorător decât fantoma sau vârcolacul. Dar încălcarea principiului cauzalităţii este un lucru mult mai grav decât hoarde întregi de fantome… Sau de monştri ca Rubenstein?… Sau Wallenstein…?

          — Frankenstein.

          — Da, desigur, Frankenstein… Madame Shelley. Soţia poetului. Sau fata lui. Râse. Aceste cadavre au o proprietate curioasă: vitalitatea autonomă. De exemplu, poţi să-l tai un picior şi piciorul o să meargă în continuare… Adică n-o să meargă, bineînţeles… Da' în general o să trăiască separat.

          — Piciorul mumiei, şopti Nunan, uitându-se la ceas. Ar cam fi timpul s-o ştergem acasă, Valentin. Nu? Iar eu oricum mai am încă o treabă importantă…

          — Hai să mergem, zise Valentin, încercând în zadar să-şi nimerească faţa în ochelari. Pfuu, m-ai cam îmbătat, Richard… (Luă ochelarii cu amândouă mâinile şi, grijuliu, îi puse unde trebuia.) Ai maşină?

          — Da. Vă conduc.

          Au plătit şi s-au îndreptat spre ieşire. Valentin se ţinea mai drept decât de obicei şi tot timpul, luându-şi avânt, îşi ducea degetul spre tâmplă, salutând laboranţii cunoscuţi, care cu mirare şi curiozitate priveau „steaua” fizicii mondiale. Lângă ieşire, încercând să-l salute pe portarul care rânjea cu gura până la urechi, Valentin îşi lovi ochelarii şi toţi trei au sărit să-l prindă.

          — Pfuu, Richard, mormăi Valentin, urcându-se în Peugeot. M-ai îmbătat… cu ne-ru-şi-na-re. La dracu'… Nu se poate aşa… Nu-l frumos. Mâine am o experienţă. Ştii, e un lucru curios…

          Şi a început să povestească despre experimentul de mâine, dar întrerupându-se, tot timpul, alternând cu bancuri şi repetând: „M-ai îmbătat… Ce mama dracului… Nu… Aşa nu… „

          Nunan îl conduse până în orăşelul cercetătorilor şi îl predă soţiei, care se înfurie amuzată. Valentin însă îşi văzu de-ale lui:

          — Oo… Oooaspeţi?… Cine?… A, profesorul Boyd? Îmi pare bine! Acum noi cu el… Richard! Unde eşti, Richard…?

          Toate astea, Nunan le auzi deja în timp ce fugea pe scări. „Şi lor le e frică, se gândea, urcându-se în Peugeot. Vă e frică? Şi vouă vă e frică, «frunţi-late…»? Lasă că aşa şi trebuie să fie. Trebuie să vă fie frică mai mult decât nouă tuturora luaţi la un loc. Dar noi, pur şi simplu, nu ştim nimic. Ei barem înţeleg că nu înţeleg nimic. Se uită în această prăpastie fără fund şi ştiu că trebuie neapărat să coboare acolo, inima li se zbate gata să sară din piept, dar trebuie să coboare. Iar principalul nu este cum s-o facă şi ce vor găsi acolo, jos. Totul este cum să iasă de-acolo… Iar noi păcătoşii, ne uităm, că să zic aşa, în altă parte… Dar, ia stai! Poate că aşa şi trebuie? Să lăsăm totul să meargă de la sine şi vom trăi oricum. Bine a mai zis cine-a zis: «Cea mai eroică faptă a omenirii este că ea există şi are de gând să reziste şi mai departe…» Şi, totuşi, dracu să vă ia, se adresă el extratereştrilor. N-aţi putut să vă faceţi picnicul în altă parte? Pe Lună, de exemplu. Sau pe Marte… Şi voi sunteţi o gaşcă la fel de indiferentă ca toţi ceilalţi, chiar dacă aţi învăţat să coagulaţi spaţiul. Ce să spun, şi-au găsit să facă picnic. Picnic… „ „Mai bine m-aş gândi cum să-mi aranjaz picnicurile mele, reflecta el, în timp ce conducea încet Peugeotul pe străzile ude, intens luminate. Cum să le învârtesc pe toate astea cât mai abil? Bineînţeles că pe principiul minimei acţiuni. Ca-n mecanică. La ce dracu' mai am diploma de inginer, dacă nu sunt în stare să inventez ceva ca să pot strânge cu uşa hiena aia şontoroagă?”

          Opri maşina în faţa clădirii unde locuia Redrick Schuhart şi zăbovi un pic la volan, făcându-şi un plan cum să înceapă discuţia. Pe urmă, scoase AV-ul, ieşi din maşină şi abia atunci observă că blocul pare pustiu. Aproape toate geamurile erau „oarbe”, în părculeţ nu era nimeni şi chiar becurile erau stinse. Asta îi aminti de ce va vedea acum şi simţi cum îi îngheaţă spinarea. Chiar îi trecu prin cap că poate ar fi o soluţie să-l cheme pe Redrick la telefon şi să discute cu el în maşină sau într-o berărie oarecare, liniştită. Dar alungă repede acest gând. Erau o mulţime de motive. „Şi-n afară de asta, îşi zise el, hai să nu ne comparăm cu aceste făpturi jalnice care au fugit precum gândacii opăriţi cu apă”.

          Intră în bloc şi urcă încet scările nemăturate de mult. În jur se aşternuse o linişte mormântală, multe uşi ale apartamentelor erau întredeschise sau chiar date de perete, iar din holurile întunecoase te izbea mirosul stătut de praf şi mucegai. Se opri în faţa uşii apartamentului lui Redrick, îşi aranjă părul, respiră adânc şi apăsă butonul soneriei. După o vreme, scârţâi uşor parchetul, se auziră zgomote la yală şi uşa se deschise încet.

          În prag stătea Maimuţica, fiica lui Redrick Schuhart. Afară, pe hol, întunericul se destrămă şi, în prima secundă, Richard Nunan zări, în lumina puternică, doar o siluetă întunecată şi imediat se gândi că-n ultimele luni fetiţa crescuse destul de mult. Dar pe urmă, când ea se retrase în interiorul holului şi îi văzu faţa, imediat i se puse un nod în gât.

          — Bună ziua, Maria, îi zise, străduindu-se să vorbească cât mai duios. Ce mai faci, Maimuţico?

          Nu-l răspunse. Tăcută, se retrase complet, fără zgomot, spre uşa de la sufragerie, uitându-se la el încruntată. Probabil că nu-l recunoscuse. La drept vorbind, nici el n-o mai recunoştea. „Zona, se gândi. Ce porcărie… „

          — Cine-l acolo? Întrebă Guta, scoţând capul din bucătărie. Dumnezeule, Dick! Pe unde te-ai ascuns până acum? Ştii, Redrick s-a întors.

          Se grăbi spre el, ştergându-şi mâinile cu un prosop, care-l atârna pe umăr. Era tot atât de frumoasă, energică şi puternică, numai că ceva se schimbase: ori era trasă la faţă, ori ochii îi erau febrili.

          O pupă pe obraz şi, dându-l impermeabilul şi pălăria, îi zise:

          — Am auzit, am auzit… Dar tot n-am avut timp să trec. E acasă?

          — Acasă, răspunse Guta. E unul acolo cu el… În curând o să plece, pentru că stă de mult. Intră, Dick.

          Făcu câţiva paşi străbătând holul şi se opri în uşa sufrageriei. Bătrânul stătea la masă singur, nemişcat şi puţin adus într-o parte. Lumina roză de la abajur cădea pe faţa lui lată, întunecată, parcă cioplită dintr-un lemn vechi, luminându-l gura căzută şi ochii nemişcaţi, lipsiţi de viaţă…

          — Dacă vrei, trecem în bucătărie, zise repede Guta. Pregătesc cina şi-ntre timp o să vorbim.

          — Sigur, că da, se învioră Nunan. De când nu ne-am mai văzut…

          Trecură în bucătărie, Guta deschise imediat frigiderul, iar Nunan se aşeză lângă masă şi privi în jur. Ca-n totdeauna, aici totul era curat, totul strălucea, iar deasupra cratiţelor se ridica aburul. Aragazul era nou, semiautomat şi asta însemna că în casă erau bani.

          — Şi el cum e? Întrebă Nunan.

          — Tot aşa. A slăbit în închisoare, dar acum şi-a mai revenit.

          — Roşcovan?

          — Şi încă cum!

          — Rău?

          — Şi încă cum! Răutatea asta o s-o ducă şi-n groapă.

          Guta puse în faţa lui un pahar de „Bloody Mary”, un strat transparent de vodcă ce părea suspendat deasupra sucului de roşii.

          — Nu-l prea mult? Îl întrebă ea.

          — Tocmai bine. Nunan trase aer în piept, închise ochii şi bău încet acest cocktail. Se simţea bine. Îşi aduse aminte că, pentru prima dată în această zi, băuse ceva mai substanţial.

          — Asta-l altceva, zise. Acum se mai poate trăi.

          — La tine totul e bine? Întrebă Guta. De ce n-ai mai venit de atâta timp?

          — Treburi blestemate, se plânse Nunan, în fiecare săptămână aveam de gând să vin sau măcar să vă dau un telefon, dar, mai întâi, a trebuit să dau o fugă până la Rocksopolis, pe urmă am avut un scandal, după. Aceea am auzit: „S-a întors Redrick”, dar m-am gândit că n-are rost să vă deranjez… În general, m-am cam încurcat cu treburi, Guta. Câteodată, mă întreb pentru ce ne zbatem atâta? Ca să câştigăm bani? Dar pentru ce dracu' ne trebuie banii, dacă nu facem altceva decât să ne agităm?

          Guta făcu zgomot ridicând capacele de la crătiţi, apoi luă de pe o policioară un pachet de ţigări şi se aşeză la masă alături de Nunan. Se uită în jos. Nunan scoase grăbit bricheta şi îi aprinse ţigara. Şi din nou, pentru a doua oară în viaţă, observă cum îi tremurau degetele la fel ca atunci, când Redrick fusese închis, iar Nunan venise la ea să-l dea bani. La început rămăsese fără nici un ban şi nici un ticălos din bloc nu o împrumutase. Pe urmă apăruseră şi banii, şi, judecând după toate, erau destui. Nunan îşi dăduse seama cam de unde provin, dar continuă să vină, aducându-l Maimuţichii dulciuri şi jucării şi stând seri întregi cu Guta la cafea, făcând împreună planuri pentru viitorul lui Redrick. După ce ascultă tot ce povestea ea, mai mergea şi pe la vecini, încercând să vorbească cu ei şi să le explice situaţia, după care, pierzându-şi răbdarea, ameninţa: „O să se întoarcă Roşcovanul şi o să vă rupă el oasele”. Însă nu rezolva nimic.

          — Ce-ţi mai face prietena? Întrebă Guta.

          — Care?

          — Cea cu care ai venit atunci. Blonda aia…

          — Păi, ce era prietena mea? Era stenografa. S-a măritat şi şi-a dat demisia.

          — Trebuie să te-nsori, Dick, îl sfătui Guta. Vrei să-ţi găsesc o fată?

          Nunan vru să răspundă ca de obicei: „O să crească Maimuţica… „ Dar se opri la timp. Acum asta suna cu totul altfel.

          — Stenografă îmi trebuie, nu nevastă, mormăi el. Lasă-l pe diavolul tău roşcovan şi vino la mine ca stenografă. Doar ai fost o stenografă minunată. Bătrânul Harris chiar şi-acum îşi mai aduce aminte…

          Pe neauzite, intră Maimuţica, privi cratiţele şi se uită la Richard, pe urmă se apropie de maică-sa şi se lipi de ea, întorcându-şi faţa.

          — Hei, Maimuţico, zise Richard Nunan, vesel, vrei o ciocolată?

          Băgă mâna în buzunar, scoase un automobil de ciocolată, protejat de un înveliş transparent şi îl întinse fetiţei. Ea nu se mişcă. Guta luă ciocolata şi-o puse pe masă. Dintr-o dată, i se albiră buzele…

          — Da, Guta, zise la fel de vesel Nunan. Ştii, vreau să mă mut. M-am săturat să stau mereu la hotel. În primul rând e prea departe de Institut…

          — Deja nu mai înţelege aproape nimic, şopti Guta şi el amuţi brusc, luă paharul cu ambele mâini şi începu să-l învârtă între degete fără rost.

          — Nu ne întrebi cum stăm, continuă ea şi foarte bine faci. Doar eşti prietenul nostru vechi, Dick şi n-avem ce să-ţi ascundem. De altfel, nici nu se poate.

          — Aţi fost la doctor? Întrebă Nunan, fără să ridice privirea.

          — Da. Nici unul nu poate face nimic, iar unul dintre ei a spus…

          Guta tăcu.

          Tăcu şi el. Nu avea ce să mai spună şi nici n-ar fi vrut să se gândească la asta, dar îl înfioră un gând sinistru: „Este o invazie. Nu este un picnic la marginea drumului şi nici o chemare de contact. Este o invazie. Nu ne pot schimba, dar vor pătrunde în corpurile copiilor noştri, transformându-l după chipul şi asemănarea lor”. Brusc i se făcu frig, dar îşi aminti că citise ceva asemănător într-un pocket-book cu coperte stridente, lucioase şi la gândul ăsta parcă se mai linişti. Poţi născoci tot ce-ţi trece prin cap, dar în realitate nu e niciodată aşa cum născoceşti.

          — Iar unul dintre ei a spus că deja nu mai este om, continuă Guta.

          — Prostii, zise Nunan cu voce joasă. Mergeţi la un specialist adevărat. De exemplu, la James Cutterfield. Vreţi să vorbesc cu el? Vă aranjez eu intrarea…

          — La Măcelar? Râse ea nervos. Nu-l nevoie, Dick. Mulţumesc. Chiar el a zis asta. Probabil că asta ne e soarta.

          Când Nunan îndrăzni să-şi ridice din nou privirea, Maimuţica deja plecase, iar Guta stătea nemişcată, cu gura întredeschisă şi privirile în gol; ţigara pe care o ţinea între degete se transformase într-un beţişor lung şi strâmb de scrum cenuşiu. Atunci împinse paharul spre ea şi zise:

          — Mai fă-mi unul, baby… Şi pentru tine unul. Şi să bem.

          Scrumul căzu, ea căută un loc unde să arunce mucul, apoi îl azvârli în chiuvetă.

          — Pentru ce? Întrebă ea. Nu înţeleg. Ce-am făcut noi? Totuşi nu suntem cei mai răi din oraşul ăsta.

          Nunan se aşteptă ca ea să izbucnească în plâns, dar se înşelă. Guta deschise frigiderul, scoase vodca, sucul şi luă de pe poliţă al doilea pahar.

          — Totuşi, nu te pierde cu firea, o încurajă Nunan. Nimic nu există pe lume care să nu se repare. Şi să mă crezi, Guta, am legături foarte mari… Şi am să fac tot ce-mi va sta în putinţă…

          Acum chiar credea tot ce vorbea, începuseră deja să-l treacă prin minte nume de persoane, legături, oraşe şi i se părea că mai auzise undeva ceva asemănător acestor cazuri. Şi parcă acolo totul se terminase cu bine şi trebuia doar să-şi mai aducă aminte unde se întâmplase şi cine făcea tratamentul. Îşi aminti brusc pentru ce venise aici, îşi aminti de domnul Lemhen şi de ce se împrietenise cu Guta şi refuză să se mai gândească la ceva. Îşi alungă toate gândurile despre aranjamentele lui, se aşeză mai comod, se destinse şi începu să aştepte băutura.

          În acest timp, din hol se auziră nişte paşi târşiţi, nişte bocănituri, precum şi vocea fonfăită, dezgustătoare, mai ales acum, a lui Sterviatnik Barbridge. „Hei, Roşcovanule! Pe la muierea ta se vede treaba că a trecut unul, măi papă-lapte. Să fi fost în locul tău n-aş fi lăsat aşa… „

          Şi vocea lui Redrick: „Mai bine ai grijă de proteze, Sterviatnik. Muşcă-ţi limba. Uşa-l acolo şi ai grijă să nu uiţi să pleci, iar pentru mine a venit timpul să mai şi mănânc”.

          Iar Barbridge: „Ptiu, drace! Nici să glumesc n-am voie!”

          Şi Redrick: „Între noi nu mai e loc de glume. Şi cu asta, basta. Hai şterge-o. Şi fă-o mai repede!”.

          Se auzi pocnetul yalei, vocile se estompară, probabil că amândoi ieşiseră pe scară. Barbridge şopti ceva şi Redrick răspunse: „Gata, gata. Doar ne-am înţeles!” Din nou bolboroseala lui Barbridge şi vocea tăioasă a lui Redrick: „Am zis gata!” Se trânti uşa, răsunară paşi repezi în hol şi-n pragul bucătăriei apăru Redrick Schuhart. Nunan se ridică în întâmpinare şi atunci îşi strânseră mâinile tare, bărbăteşte.

          — Am ştiut că tu eşti, zise Redrick, privindu-l cu ochii verzi, vioi, pe Nunan. Ohh! Da' te-ai cam umflat, măi grăsanule! Îţi îngroşi ceafa prin baruri. Ehe! Da' văd că petreceţi aici, nu glumă! Guta, bătrânico, fă-mi şi mie unul, că doar trebuie să vă ajung din urmă…

          — Dar nici n-am început încă. Am vrut doar. Pot să scap eu de tine?

          Redrick râse strident şi trânti un pumn în umărul lui Nunan.

          — Vedem noi acum, cine pe cine ajunge şi care pe care întrece! Io, frate, doi ani am postit. Ca să te ajung din urmă, ar trebui să beau o cisternă… Hai să mergem, să mergem. Ce stăm aici în bucătărie? Hai, Guta, adu cina…

          Se „cufundă” în frigider şi apăru din nou, ţinând în fiecare mână câte două sticle cu diferite etichete.

          — O să chefuim, în cinstea celui mai bun prieten, Richard Nunan, care nu-şi lasă prietenii la necaz! Deşi nu are nici un câştig din asta. Ce păcat că nu-l avem şi pe Cremă-de-ghete…

          — Dă-l un telefon, propuse Nunan.

          Redrick Roşcatu' clătină din cap.

          — Acolo unde este încă nu i-au pus telefon. Hai să mergem, să mergem.

          Intră primul în sufragerie şi trânti sticlele pe masă.

          — O să chefuim, tăticule! Se adresă bătrânului nemişcat. Asta e Richard Nunan, prietenul nostru Dick, ăsta este tăticul meu, Schuhart senior…

          Richard Nunan se încordă, se ghemui ca un arici, căscă, gura până la urechi şi, fluturând cu palma prin aer, spuse:

          — Încântat, domnule Schuhart. Ce mai faceţi?… Noi ne cunoaştem, Red, îl informă el pe Schuhart junior, care cotrobăia prin bar. Ne-am văzut o dată, e-adevărat numai în treacăt…

          — Stai jos, îi zise Redrick, arătându-l un scaun aflat lângă bătrân. Dacă vrei să-l vorbeşti, s-o faci mai tare: n-aude nici pe dracu'.

          Puse paharele, deschise repede sticlele şi îl îndemnă pe Nunan:

          — Toarnă. Nu prea mult, lu' tăticu numai un piculeţ acolo, pe fundul paharului…

          Nunan începu să toarne fără grabă. Bătrânul, stând în aceeaşi poziţie, privea peretele. Nu reacţionă deloc când Nunan îi întinse paharul. Iar Nunan se obişnuise deja cu noua situaţie. Era un joc sinistru şi jalnic, dirijat de Redrick şi intrase în acest joc aşa cum toată viaţa intrase în jocurile altora… Şi sinistre şi jalnice şi ruşinoase şi sălbatice şi chiar mai periculoase decât acestea. Redrick, ridicându-şi paharul, rosti: „Ce ziceţi, îi dăm drumu'?”, iar Nunan, complet natural, se uită întrebător la bătrân. Red ciocni însă nerăbdător paharul lui Nunan: „Hai mai repede. Hai să-l dăm drumul odată. Nu-l purta de grijă, că nu scapă ocazia… „ Atunci Nunan, tot atât de natural, dădu din cap şi băură.

          Redrick gemu şi, în timp ce ochii îi luceau, începu să vorbească pe un ton puţin nenatural şi febril:

          — Gata, prietene! Nu mă mai vede închisoarea. Dacă ai şti, dragul meu, cât de bine e acasă… Bani am şi mi-am pus în plan o vilişoară frumuşică, cu grădină. N-o să fie mai rău decât la Sterviatnik… Tu nu ştii, dar am vrut să plec şi încă din închisoare mă hotărâsem: „Pentru ce, mă gândeam să mai stau în orăşelul ăsta? Să se aleagă praful, mă gândeam, de toate astea!” Şi când mă-ntorc de-acolo, poftim! Nu mai avem voie să plecăm! Păi, ce, am devenit ciumaţi în ăştia doi ani?

          Vorbea şi vorbea, iar Nunan aproba dând din cap, sorbea din whisky, strecura înjurături de compasiune şi întrebări retorice, iar pe urmă începu să-l întrebe despre vilă: ce fel de vilă, unde, ce preţ? Şi de aici au început să se certe. Nunan demonstra că vila este scumpă şi că se află într-un loc nepotrivit, îşi scoase carneţelul, începu să-l răsfoiască şi să citească adresele vilelor părăsite care puteau fi vândute pe un preţ de nimic; reparaţia o să coste o nimica toată dacă mai depui şi o cerere pentru plecarea din oraş, iar dacă autorităţile refuză, poţi să mai ceri şi despăgubiri.

          — Văd că te ocupi deja şi de bunuri imobiliare, zise Redrick.

          — Păi, mă cam ocup de toate câte un pic, răspunse Nunan şi îi făcu cu ochiul.

          — Ştiu, ştiu. Am auzit de business-urile tale.

          Nunan holbă ochii, duse degetul la buze şi făcu din cap spre bucătărie.

          — Hai, lasă că ştie toată lumea, zise Redrick. Banii n-au miros. Acum am înţeles asta perfect… Dar că ţi l-ai luat ca administrator pe Ciolanu'… M-a durut burta de atâta râs! Înţelegi? Ai dat drumul la ţap în grădina cu varză… Păi ăla-l psihopat, îl cunosc încă din copilărie!

          În acest moment, bătrânul, cu o mişcare rigidă ca a unei păpuşi imense, îşi ridică încet mâna de pe genunchi şi o izbi de masă, cu un sunet sec, alături de paharul lui. Mâna era întunecată, cu reflexele albăstrui, cu degetele încovoiate, asemănătoare ghearelor de găină. Redrick tăcu şi se uită la el. Nunan observă cu uimire cum pe faţa lui Redrick tresări ceva şi fizionomia pistruiată şi prădalnică luă expresia unei dragoste adevărate şi a unei tandreţi sincere.

          — Bea tăticule, bea, zise duios Redrick. Ai voie un pic. Să fii sănătos… Nu-l nimic, îi spuse lui Nunan cu jumătate de glas şi îi făcu cu ochiul conspirativ. Nu scapă el păhărelul ăsta, fii liniştit…

          Privindu-l, Nunan îşi aduse aminte cum a fost cu laboranţii de la Boyd atunci când au venit aici după acest cadavru. Erau doi, amândoi băieţi puternici, sportivi, plus un doctor de la spitalul orăşenesc cu doi sanitari: oameni, zdraveni şi brutali, obişnuiţi să care targa şi să liniştească nebunii violenţi. Mai târziu, unul din laboranţi a povestit cum acest „Roşcovan” mai întâi parcă n-a înţeles despre ce este vorba, le-a dat drumul în apartament, i-a lăsat să-l examineze pe taică-su şi probabil că, până la urmă, l-ar fi luat pe bătrân, Redrick închipuindu-şi că o să-l ducă la spital pentru un tratament profilactic. Dar aceşti sanitari tâmpiţi, care în cursul discuţiilor au stat în hol şi s-au uitat după Guta cum spală în bucătărie, când au fost chemaţi, l-au înşfăcat pe bătrân ca pe-un butuc, l-au smucit şi l-au scăpat pe jos. Redrick turbase de mânie şi, colac peste pupăză, boul de doctor începuse să-l explice amănunţit ce, unde şi pentru ce. Redrick îl ascultase un minut sau două, iar pe urmă, fără să-l prevină, explodase ca o bombă cu hidrogen. Laborantul care povestise toate astea nici nu-şi mai aducea aminte cum ieşise din apartament. Diavolul roşcovan îi aruncase pe scări pe toţi şi nici unuia nu-l dăduse voie să plece pe propriile picioare. Toţi, după cum spunea laborantul, au zburat din uşa blocului, precum ghiulelele din tun. Doi au rămas în stradă leşinaţi, iar pe restul îi fugărise Redrick pe străzi, prin vreo patru cartiere, apoi se întorsese la maşina lor şi le spărsese toate geamurile. Şoferul nici nu mai era acolo, dispăruse în direcţia opusă…

          — Aici, într-un bar, mi-au preparat un cocktail nou, spuse Redrick, tumându-şi whisky. Se numeşte „piftia vrăjitorului”. Am să ţi-l fac pe urmă, după ce vom mânca. Frăţioare, asta-l o băutură mortală pe stomacul gol. Numai de la o doză îţi amorţesc şi picioarele şi mâinile. Vrei, nu vrei, dar astăzi te-mbăt. Şi pe tine şi pe mine. O să ne-aducem aminte de vremurile de altădată. De cele vechi şi bune, de „Borj”. Săracu' Ernie, şi-acum mai e acolo, ştii? Băut, îşi şterse buzele cu dosul palmei şi întrebă nepăsător:

          — Şi ce mai e pe-acolo, prin Institut? N-au apucat încă să studieze «piftia vrăjitorului»? Ştii, am cam rămas puţin în urmă cu ştiinţa…

          Nunan înţelese imediat de ce Redrick începuse discuţia pe tema asta. Gesticulă şi zise:

          — Vai de mine, prietene! Ştii ce s-a-ntâmplat cu această „piftie”? Ai auzit cumva de laboratoarele Kerrygan?… Ei, un fel de prăvălioară particulară… Deci aşa… Şi-au făcut rost de o porţie din „piftie” şi…

          A povestit despre catastrofă, despre scandal, că nici până acum nu i-au găsit pe cei care au adus „piftia” şi că nu s-au găsit explicaţii. Redrick asculta parcă neatent: dădea din cap, ţâţâia aprobator sau dezaprobator, iar pe urmă turnă cu hotărâre whisky în pahare.

          — Aşa le trebuie. Paraziţii! Să crape…

          Băură. Redrick se uită la „tăticu” şi din nou tresări ceva pe faţa lui, întinse mâna şi mută paharul mai aproape de degetele încovoiate şi, dintr-o dată, degetele se desfăcură şi iar se încleştară prinzând paharul.

          — Uite-aşa treaba o să meargă mai repede, explică Redrick. Guta! Ţipă el. Mult ne mai ţii înfometaţi?… Pentru tine se străduieşte, îi explică lui Nunan. Pregăteşte salata ta preferată de moluşte. A făcut rost de ele mai demult, am văzut eu… Dar, în general, cum mai merg treburile la voi în Institut? Aţi găsit ceva nou? Se zice că la voi lucrează acum întruna automatele, dar obţin cam puţin.

          Nunan începu să povestească de treburile din Institut, şi, în timp ce vorbea, lângă masă, alături de bătrân, apăru pe neauzite Maimuţica, stătu puţin, punându-şi pe masă lăbuţele păroase şi dintr-o dată, printr-o mişcare complet copilărească, se lipi de cadavru şi îşi puse capul pe umărul lui. Nunan, continuând să pălăvrăgească, se gândea, uitându-se la aceste două plăsmuiri groaznice ale Zonei: „Dumnezeule, ce mai poate fi? Ce trebuie să mai facem ca omenirea să înţeleagă în sfârşit? Oare numai astea două nu sunt de-ajuns?” Ştia că este puţin. Ştia că miliarde şi miliarde nu ştiu nimic şi nici nu vor să ştie, iar dacă vor afla se vor văita vreo zece minute şi iar se vor întoarce la ale lor. „Mă îmbăt, se înfurie. La dracu' şi cu Barbridge, dă-l dracului şi pe Lemhen… Familia asta blestemată de Dumnezeu, la dracu' şi cu ea. Mă îmbăt”.

          — Ce te holbezi aşa la ei? Întrebă Redrick încet. Nu-l purta de grijă, asta nu-l dăunează. Ba chiar invers. Se zice că din el izvorăşte sănătatea.

          — Da, ştiu asta, zise Nunan şi goli paharul.

          Intră Guta, îi ordonă lui Redrick să aşeze farfuriile şi puse pe masă un platou mare de argint cu salata preferată a lui Nunan. Şi aici, bătrânul, de parcă cineva l-ar fi trezit şi l-ar fi tras de nişte sforicele, ridică paharul dintr-o mişcare spre gura care se deschise.

          — Măi băieţi, se bucură Redrick, acum o să tragem un chef pe cinste.