CAPITOLUL IV.
REDRICK SCHUHART, 31 DE ANI.
Peste noapte, valea se răcise, iar în
zori se făcuse frig de-a binelea. Mergeau pe terasament păşind pe traversele
putrezite, între şinele ruginite şi Redrick se uita cum lucesc picăturile de
ceaţă condensată pe scurta de piele a lui Arthur Barbridge. Băiatul păşea uşor,
vesel, de parcă nu ar fi avut în spate o noapte chinuitoare, derulată într-o
tensiune stânjenitoare. Şi acum îi mai tremura fiecare fibră a corpului, după
două ore sinistre de aţipeală extenuantă petrecute pe creasta umedă a dealului
pleşuv, lipiţi unul de altul, spate în spate, pentru a-şi păstra căldura şi aşteptând
„şuvoiul verzişoarei” să ocolească dealul şi să dispară în râpă.
De fiecare parte a terasamentului se aşternea
o ceaţă deasă. Din când în când se revărsa peste şine în şuvoaie grele, cenuşii,
obligându-l, în aceste locuri, să umble scufundaţi până la genunchi în drojdia şerpuitoare.
Mirosea a rugină umedă, iar dintr-o mlaştină, aflată în dreapta terasamentului,
te trăsnea duhoarea de mortăciune. În jur nu se vedea absolut nimic decât ceaţa,
dar Redrick ştia că, în împrejurimi, se întinde o zonă aluvionară cu mult
pietriş şi că după această câmpie se află munţii ascunşi în pâclă. Mai ştia că
atunci când va apărea soarele şi ceaţa se va înrouri, va trebui să vadă undeva,
la stânga, rămăşiţele unui elicopter distrus, iar în faţă un şir de vagonete. Şi
abia atunci se putea spune că treaba începea cu adevărat.
Redrick strecură palma între spate şi
rucsac şi, fără să se oprească, îl ridică astfel încât marginea balonului cu
heliu să nu-l taie spatele. „E greu afurisitul, cum o să mă târăsc cu el? Un
kilometru şi jumătate, pe puţin… Lasă stalker, nu te mai văicări. Ştiai pentru
ce mergi. La sfârşitul drumului, or să te aştepte oricum cinci sute de mii de
monezi, aşa că poţi să mai şi transpiri. Cinci sute de mii… O bucăţică grasă,
ce zici? Să fiu al naibii dacă îi las mai ieftin de cinci sute de mii. Şi
dracu' să mă ia dacă o să-l dau lui Sterviatnik mai mult de treizeci, iar
mucosului ăstuia… Mucosului nimic… Dacă măcar jumătate din ce-a zis tartorul
ăla bătrân este adevărat, atunci mucosului… Nimic”.
Privi din nou spatele lui Arthur şi, un
timp, se uită cu ochii mijiţi cum mergea uşor, păşind peste două traverse
deodată. Arthur avea umerii laţi, şoldurile înguste, iar părul lung şi negru ca
pana-corbului, la fel ca al soră-si, se clătina în ritmul paşilor. „Singur m-a
rugat, se gândea Red morocănos. Singur. Şi de ce m-o fi rugat cu disperare?
Tremura tot, lacrimi în ochi: «Luaţi-mă, mister Schuhart! Mi-au propus-o diferiţi
oameni, dar aş fi vrut numai cu dumneavoastră. Nici unul nu-l bun de nimic!
Tata, eh… „ Dar acum el nu mai poate» „. Redrick întrerupse cu un efort de voinţă
această amintire. Îi era scârbă să se mai gândească la sora lui Arthur. „Pur şi
simplu e de neconceput: aşa o femeie superbă ai iubi-o o viaţă-ntreagă, dar în
realitate nu poţi iubi o asemenea nulitate, o păpuşă moartă. E toată doar o
minciună, nu şi femeie”. Parcă şi-acum îşi amintea de nasturii de la bluza
mamei, aurii; semitransparenţi, de chihlimbar, care parcă te îmbiau să-l bagi
în gură şi să-l sugi, aşteptând să simţi o dulceaţă neobişnuită. Şi îi lua în
gură, îi sugea şi, de fiecare dată, era profund dezamăgit însă mereu uita
această deziluzie, adică nu o uita, dar, pur şi simplu, refuza s-o creadă.
„Dar poate că mi l-a trimis papahen, se
gândi el la Arthur. Ia uite ce armă are în buzunarul de la spate… Nu, nu cred.
Sterviatnik doar mă ştie. Sterviatnik ştie că nu e de glumit cu mine. Şi ştie
cum sunt în Zonă. Nu, toate astea-s fleacuri. Nu este nici primul care m-a
rugat, nici primul care a vărsat lacrimi. Alţii se târau şi-n genunchi… Iar
armele… Toţi le poartă când merg pentru prima dată. Prima şi ultima… Oare ultima?…
Ehe, e ultima dată, măi băieţel! Ai văzut ce-a ieşit din Sterviatnik? Ultima
dată. Da, papahen. Să fi ştiut ce trăsnaie i-a trecut prin cap băiatului tău,
l-ai fi trosnit cu cârjele până rămânea lat. Băiatul tău, rodul Zonei… „ Şi,
dintr-o dată, simţi că în faţă este ceva, nu prea departe, la vreo treizeci-patruzeci
de metri.
— Stai, îi zise lui Arthur.
Băiatul împietri. Avea reflexe bune:
rămăsese ca o statuie, cu piciorul ridicat, iar apoi, încet şi cu precauţie, şi-l
puse pe pământ. Redrick se opri alături de el. Linia de cale ferată cobora aici
şi se pierdea complet în ceaţă, iar acolo, în pâclă, era ceva. Ceva mare şi
nemişcat. Nu era periculos. Redrick trase precaut aerul prin nări. Da, nu era
periculos.
— Dă-l drumul înainte, zise şi aşteptă
ca Arthur să facă un pas, apoi îl urmă. Cu coada ochiului, vedea faţa lui
Arthur, profilul lui perfect, pielea curată a obrazului şi buzele strânse cu
înverşunare sub mustăcioara subţire.
Se scufundară în ceaţă, întâi până la
brâu, apoi până la gât, iar după câteva secunde se zări în faţă silueta deformată
a vagonetului.
— Gata, hotărî Redrick şi începu să-şi
dea jos rucsacul. Stai jos, unde eşti acum. Odihnă şi fumat.
Arthur îl ajută să-şi scoată rucsacul,
apoi se aşeză alături, pe şina ruginită. Redrick desfăcu unul din buzunarele
rucsacului, scoase un pachet cu mâncare şi termosul cu cafea; în timp ce Arthur
desfăcea pacheţelul şi punea sandviciurile pe rucsac, scoase de la piept bidonaşul,
deşurubă căpăcelul şi, închizând ochii, trase câteva înghiţituri, savurându-le.
— Vrei şi tu? Îi oferi, ştergând cu
palma gâtul bidonaşului. Pentru curaj…
Arthur refuză, îmbufnat.
— Pentru curaj n-am nevoie, mister
Schuhart. Mai bine o cafea, dacă-mi daţi voie. Aici e foarte umed, nu-l aşa?
— Umed, acceptă Redrick. (Strecură
bidonaşul la loc, alese un sandvici şi începu să mestece.) Când ceaţa se va
destrăma, o să vezi că pe aici, primprejur, sunt doar mlaştini. Cândva, prin
locurile astea au fost ţânţari, ceva de groază.
Tăcu brusc şi turnă cafea. Era
fierbinte, vâscoasă, dulce şi era mai plăcut s-o bei acum în loc de alcool.
Aroma ei îl purta cu gândul acasă. La Guta. Şi nu pur şi simplu la Guta, ci la
Guta în capoţel, somnoroasă, păstrând încă o cută de la pernă pe obraz.
„M-am băgat ca musca-n lapte. Cinci
sute de mii… Ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Ce, vreau să-mi cumpăr un
bar? Banii sunt necesari ca să nu te gândeşti la ei. Asta, cam aşa e. Aici a
zis bine Dick, dar, în ultimul timp, nu prea m-am gândit la ei. La ce naiba
mi-or fi trebuind banii ăştia? Casă am, grădină am, şomer nu, ajung în Marmont…
Totuşi, m-a urnit Sterviatnik. M-a învârtit ca pe un tinerel… „
— Mister Schuhart, zise, pe neaşteptate,
Arthur, uitându-se într-o parte. Dumneavoastră credeţi cu adevărat că această
chestie îndeplineşte dorinţele?
— Prostii, zise Redrick neatent şi se
opri imediat, ţinând în mână păhărelul care-l ducea la gură. Da' de unde ştii
tu pentru care chestie mergem?
Arthur râse jenat, îşi trecu mâna prin
părul negru ca pana-corbului, se scărpină şi zise.
— Uite aşa… Mi-am dat seama… Nici nu mai
ştiu ce anume m-a determinat să ajung la ideea asta… În primul rând, tata.
Înainte, bombănea tot timpul despre acest Glob de Aur, dar în ultima vreme
încetase s-o mai facă, şi-n plus de asta venea mereu pe la dumneavoastră. Dar ştiu
că nu sunteţi prieten cu el, chiar dacă îndruga vrute şi nevrute… În al doilea
rând, în ultimul timp, era aşa… Cam ciudat. (Arthur râse din nou şi îşi scutură
capul amintindu-şi ceva.) Dar am înţeles totul, în sfârşit, când aţi încercat
împreună acest dirijabil mic pe maidan… (Dădu cu palma în rucsac, unde era
rulat strâns învelişul balonului.) La drept-vorbind, v-am urmărit atunci şi
când am văzut că ridicaţi sacul cu pietre şi-l purtaţi deasupra pământului,
totul mi s-a limpezit. După părerea mea, în Zonă, în afară de Globul de Aur, nu
a mai rămas nimic greu. Muşcă din sandvici şi zise îngândurat, cu gura plină:
Numai că nu înţeleg cum o să-l agăţaţi, pentru că, probabil, este neted…
Redrick îl privi în tot acest timp pe
deasupra păhărelului, gândind cât de diferiţi sunt ei. Tatăl şi fiul. N-au
nimic comun. Nici faţa, nici vocea, nici sufletul. Sterviatnik are vocea
libidinoasă, răguşită, ticăloasă. Doar atunci când povestea despre asta vorbea
frumos şi nu se putea să nu-l asculţi. „Roşcovanule, zicea atunci, aplecându-se
deasupra mesei. Numai noi doi am mai rămas, iar pentru amândoi avem doar două
picioare. Şi ambele ale tale… Asta este poate cel mai valoros lucru existent în
Zonă! Cui îi rămâne, dacă nu ţie, hmm? Acestor simandicoşi cu maşinile lor la
scară? Doar eu l-am găsit. Eu! Câţi de-ai noştri n-au pierit pe drum? Dar eu
l-am găsit! Şi l-am păstrat pentru mine! Şi poate că nici acum nu l-aş fi dat
nimănui, dar, vezi bine, nu mai am mâinile aşa de lungi. Şi-n afară de tine,
n-a mai rămas nimeni. Pe câţi ţângăi nu i-am învăţat? O şcoală întreagă am
deschis pentru ei. Dar ei nu pot. Au alt sânge… Ei bine, nu mă crezi. Nu mă
crezi şi nici nu trebuie. Pentru tine, banii. Mie-mi dai cât vrei şi sunt sigur
că n-o să rămân nemulţumit… Iar eu voi avea din nou picioare. Picioarele să mi
le iau înapoi, mă-nţelegi? Doar Zona mi le-a luat şi poate că tot Zona o să mi
le dea înapoi…
— Ce? Se dezmetici Redrick.
— Am întrebat dacă pot să fumez, mister
Schuhart.
— Da… Fumează, fumează… Şi eu am să
fumez…
Bău restul de cafea, scoase o ţigară şi,
răsucind-o, privi ceaţa care se rărea. „Psihopat, se gândi. Dement. Vrea
picioare… Lindina!”.
Din discuţiile acelea îi rămăsese în
suflet o senzaţie neplăcută care nu se dizolvase în timp, se tot strângea şi
iar se strângea. Nu pricepea ce-ar fi putut să fie asta, dar îl deranja, de
parcă s-ar fi molipsit cu ceva de la Sterviatnik, dar nu cu o porcărie, ci,
invers, cu o forţă. Oare cu o putere?… Nu, nu cu putere. Da' atunci cu ce? „În
sfârşit, dă-le dracu'! Dar hai să zicem şi-aşa. Să presupunem că n-aş fi intrat
încă în Zonă. Că eram gata să plec, că mi-am făcut chiar şi rucsacul, dar s-a
întâmplat ceva… De exemplu, că m-au înhăţat. Ar fi fost rău?… Bineînţeles că
da. Păi de ce? Aş fi pierdut cumva banii?… Da de unde. Nu-l vorba de bani… Pentru
că acest obiect va cădea în mâna «broaştelor râioase» sau a lui Răguşitu' şi
Ciolănosu'?… Ei, asta da. E ceva. Mi-ar fi fost şi mie necaz… Dar ce-am cu
toate astea? În fond tot lor le pică”.
— Brrr!… (Arthur se scutură.) Te
pătrunde până la oase. Mister Schuhart, poate îmi daţi acum şi mie o gură.
Redrick scoase bidonasul în tăcere şi
i-l întinse. „Dar n-am fost de acord chiar de la început. De douăzeci de ori
l-am trimis pe Sterviatnik undeva, iar a douăzeci şi una oară am acceptat. Mă
cuprinsese parcă o moleşeală, iar ultima discuţie a fost scurtă şi concisă:
«Hai noroc, Roşcovane. Ţi-am promis o hartă. Poate te uiţi totuşi pe ea!» Şi
m-am uitat în ochii lui, erau ca doi furunculi, galbeni, cu punctişorul negru
la mijloc şi i-am zis: «Dă-mi-o». Şi gata. Mi-aduc aminte că eram beat atunci,
o săptămână întreagă băusem, şi-n suflet nu mai era nimic… Ei, drace, tot una
e! Am mers şi am tot mers. De ce tărăgănez lucrurile? Ce, mi-o fi frică?… „
Tresări. Un geamăt prelung şi jalnic se
porni brusc din ceaţă. Redrick sări în sus ca ars şi tot aşa făcu şi Arthur.
Dar se aşternuse deja liniştea; se auzea numai foşnetul pietrişului mărunt care
curgea de pe terasament, de sub picioarele lor.
— Probabil că s-au aşezat rocile, şopti
cu greutate Arthur. Vagonetele cu rocă… Stau de mult…
Redrick privea drept în faţă şi nu
vedea nimic. Îşi aduse aminte. Asta fusese într-o noapte. Se trezise ca
dintr-un coşmar din cauza aceluiaşi sunet lung şi trist. Numai că ăsta nu mai
era un coşmar. Maimuţica ţipa stând în patul ei de lângă geam, iar din celălalt
capăt al casei îi răspundea tăticu cam la fel, tot aşa de lung şi scârţâitor,
numai că un pic mai gâlgâitor. Şi aşa, s-au tot chemat reciproc în întuneric, o
sută de ani şi încă o sută de ani. Guta se trezise şi ea şi-l apucase pe
Redrick de mână. Simţea umărul ei acoperit brusc de o sudoare rece şi aşa au
stat toţi aceşti o sută de ani şi încă o sută de ani ascultând, iar când Maimuţica
tăcu şi se culcă, el mai aşteptă un pic, pe urmă se sculă, coborî la bucătărie şi
bău cu sete o jumătate de sticlă de coniac. Şi din noaptea aceea începu să bea…
— Roca, zise Arthur. Ştiţi… Ea cu
timpul se lasă… De la umezeală şi din alte motive…
Redrick se uită la faţa lui palidă şi
din nou se aşeză. Ţigara dintre degetele lui căzuse pe undeva şi atunci îşi
aprinse alta nouă. Arthur mai zăbovi în picioare, uitându-se în toate părţile
cu teamă, pe urmă se aşeză şi el şi râse încet:
— Eu ştiu, mi-a povestit cineva, că în
Zonă s-ar putea să mai locuiască cineva. Nişte oameni, acolo… Nu, nu extratereştri.
Chiar oameni. De parcă Vizita i-ar fi prins aici şi i-ar fi transformat în
mutanţi… S-au adaptat la noile condiţii. Aţi auzit ceva despre asta, mister
Schuhart?
— Da, zise Redrick. Numai că nu aici.
Undeva în munţi, la nord-vest. Nişte ciobani.
„Cu ce m-oi fi molipsit de la el? Cu
nebunia lui, desigur. Deci, iată de ce sunt aici. Iată ce caut pe-aici… „
O senzaţie stranie şi foarte nouă îl
umplea încet. Îşi dădea seama că de fapt nu este deloc nouă, că îi rodea ficaţii
mai de mult, dar ca numai acum începuse să înţeleagă şi să-l fie clar totul. Şi
ceea ce părea înainte o prostie, o halucinaţie nebunească a boşorogului ieşit
din minţi, se transformase într-o unică speranţă, într-un singur sens al vieţii,
pentru că numai acum îi era clar: singurul lucru care-l rămăsese pe lumea asta,
singurul pentru care trăise în ultimele luni era speranţa într-o minune. Iar
el, prostul şi tâmpitul, respingea această speranţă, o călca în picioare, îşi
bătea joc de ea şi o îneca în băutură, pentru că aşa fusese obişnuit. Pentru că
niciodată în viaţă, chiar şi-n copilărie, nu contase pe nimeni în afară de el
însuşi şi pentru că încă de-atunci această încredere în el însuşi nu se
exprimase decât în cantitatea de „verzişori” pe care avea norocul s-o smulgă,
s-o tragă cu dinţii din haosul indiferenţei care-l înconjura. Aşa a fost
dintotdeauna şi aşa ar fi rămas şi mai departe, dacă n-ar fi nimerit într-un
asemenea impas din care nu-l mai puteau scoate nici „verzişorii”. Un impas în
care încrederea în tine însuţi era o absurditate… Şi acum această speranţă,
care deja nu mai era o speranţă, ci o credinţă în minune îl umplea până-n creştetul
capului şi se mira cum putuse trăi până acum într-o asemenea beznă nemărginită,
fără o rază de lumină…
Râse şi-l lovi pe Arthur în umăr…
— Ei! Cum e, stalker? Te sfâşie? Ţi-e
frică?… Odihneşte-te, frăţioare. Nu te ruşina. Zona!
Arthur se uită la el mirat, zâmbind şovăielnic,
iar Redrick făcu între timp un cocoloş din hârtia unsuroasă de la sandviciuri,
îl aruncă sub vagonet şi se culcă pe-un cot, sprijinindu-se de rucsac.
— Bine, zise el. Presupunem că acest
Glob de Aur, într-adevăr… Ce ţi-ai fi dorit?
— Deci totuşi credeţi?
— N-are importanţă… Cred sau nu cred.
Tu răspunde-mi la întrebare.
Şi, brusc, deveni curios ce poate cere
Globului de Aur un astfel de băiat, încă un papă-lapte, „liceanul” de ieri. Se
uita cu o curiozitate amuzată cum Arthur se încruntă, mustăceşte, ridică ochii şi
apoi îşi lăsă privirea în jos.
— Bineînţeles, picioarele lui tata…
Rosti, în sfârşit, Arthur. Ca să fie bine totul acasă.
— Minţi, minţi, îl întrerupse cu blândeţe.
Bagă de seamă, frăţioare. Globul de Aur îndeplineşte numai dorinţele ascunse.
Numai acelea pentru care ai fi în stare să-ţi bagi gâtu-n ştreang dacă nu s-ar
îndeplini.
Arthur Barbridge roşi, ridică din nou
privirea spre Redrick şi iar şi-o lăsă în jos, înroşindu-se ca para focului,
aproape să-l dea lacrimile.
Redrick zâmbi şi spuse duios:
— Totul e clar, dar asta nu e treaba
mea. Păstrează-ţi secretul… Şi, dintr-o dată, îşi aminti de pistol şi se gândi
că, până mai are timp, trebuie să ţină seamă de toate, pe cât posibil. Ce ai în
buzunarul de la spate? Întrebă nepăsător.
— Un pistol, mormăi Arthur şi se muşcă
de buză.
— Pentru ce?
— Ca să trag! Răspunse Arthur
provocator.
— Hai, termină! Se răsti Redrick şi se
apropie. Dă-mi-l! În Zonă n-ai în cine să tragi! Haide!
Arthur încercă să zică ceva, dar tăcu,
duse mâna la spate, scoase Coltul militar şi, ţinându-l de ţeavă, i-l întinse.
Redrick înşfăcă pistolul de mânerul cu striaţii, îl aruncă în sus, îl prinse şi
întrebă:
— Ai o batistă? Dă-mi-o ca să-l înfăşor…
Luă de la Arthur batista, curată şi
mirosind a apă de colonie, înfăşură pistolul şi puse pachetul pe o bârnă.
— Deocamdată, lasă-l să stea aici,
explică el. Dacă vrea Cel de Sus, ne întoarcem tot pe aici şi îl luăm. Poate că
într-adevăr o să trebuiască să ne apărăm de patrulă… Deşi, frăţioare, ca să
tragi în patrulă…
Arthur clătină din cap.
— Nu de asta l-am luat, spuse înciudat.
Acolo e numai un singur cartuş. Dacă se va întâmpla ceva, ca atunci, cu tata…
— Ia uită-te la el, se miră Redrick,
privindu-l fix. Să n-ai grijă de asta. Dacă se întâmplă ceva, cum a fost cu
taică-tu, am să pot să te mai car… Uite că s-a crăpat de ziuă!
Ceaţa se topea văzând cu ochii. Pe
terasament dispăruse, iar jos şi în depărtare negura lăptoasă se aşternea şi se
dizolva, prin ea întrezărindu-se crestele ovale şi păroase ale dealurilor.
Între dealuri, pe ici, pe colo, apărea suprafaţa încreţită a mlaştinii oţetite,
acoperită de răchitiş rar şi prăpădit, la orizont, după dealuri, piscurile munţilor
se încălziseră, cu o lumină galben-deschisă, iar cerul de deasupra lor era
senin şi albastru. Arthur privi înapoi peste umăr şi scoase un ţipăt de
exaltare. Redrick se uită şi el înapoi. La răsărit, munţii păreau negri, iar
deasupra lor pâlpâia şi sclipea binecunoscuta lumină de smarald. Zorii verzi ai
Zonei… Redrick, desfăcându-şi cureaua, spuse:
— Nu vrei să te uşurezi? Vezi că p-ormă
n-o să ai nici unde şi nici timp…
Se duse după vagonet, se aşeză pe vine,
pe terasament, şi, gemând, privea cât de repede se topeşte lumina verde
inundată de o boare roz, în timp ce, după un vârf, o feliuţă de soare se
chinuia să strălucească. Şi dintr-o dată dealurile aşternură umbre liliachii,
totul deveni contrastant, reliefat, se vedea ca-n palmă şi chiar în faţa lui,
la vreo două sute de metri, Redrick zări elicopterul. Pesemne că nimerise în
plin centrul unei „chelii a ţânţarului” şi tot fuselajul lui era turtit,
semănând cu o clătită uriaşă de fier. Numai coada rămăsese intactă: era numai
un pic îndoită şi atârna deasupra luminişului dintre dealuri ca un cârlig enorm
şi negru. Elicea de echilibrare rămăsese şi ea intactă, iar când adia vântul se
învârtea cu un scârţâit sinistru. „Chelia” probabil fusese extrem de puternică,
din moment ce elicopterul nu apucase nici măcar să ardă. Pe fierul turtit se
vedea clar emblema roşie-albastră a forţelor aeriene militare regale, semn pe
care Redrick nici nu mai ţinea minte de câţi ani nu-l mai văzuse. De fapt,
uitase chiar cum mai arăta.
Terminându-şi treaba, Redrick se
întoarse la rucsac, scoase harta şi o întinse pe roca topită din vagonet.
Cariera nu se vedea de aici, era mascată de un deal, pe creasta căruia se afla
un pom ars, înnegrit. Dealul trebuia ocolit prin dreapta, printr-o vâlcea
aflată între acest deal şi un altul, care şi el era vizibil, complet pleşuv,
ros de surpături, din care se scurseseră pietre brune pe tot povârnişul.
Toate reperele corespundeau, dar
Redrick nu se simţea satisfăcut. Instinctul lui de stalker încercat refuza
categoric ideea absurdă şi nenaturală de a duce o potecă printre două dealuri
apropiate. „În sfârşit. Las' că mai vedem noi. O să ne lămurim mai bine la faţa
locului”. Până la vâlcea, poteca trecea prin mlaştină, pe un loc deschis şi
neted, ce părea nepericulos de aici. Privindu-l însă mai atent, Redrick
distinse, printre muşuroaiele uscate, o pată de culoare gri-închis. Se uită pe
hartă. Acolo era desenată o cruciuliţă şi, cu litere strâmbe, era scris „Fantele”.
Linia roşie punctată a potecii era puţin mai la dreapta cruciuliţei. Porecla
parcă îi era cunoscută, dar cine fusese „Fantele” ăsta, cum arăta şi când
trecuse pe-aici, Redrick nu-şi mai putea aminti. În schimb, îşi aminti de sala
plină de fum a „Borjului”, de mutrele feroce ale beţivilor, de labele lor
imense şi roşii care strângeau paharele, de hohotele ca de tunet izbucnite din
boturile căscate, cu dinţii gălbejiţi. O turmă formidabilă de titani şi giganţi
adunaţi la adăpat – una din cele mai clare amintiri ale copilăriei: prima
vizită la „Borj”. „Ce-am adus atunci? Mi se pare că un» biberon «. Sosit direct
din Zonă, ud leoarcă, înfometat şi complet buimăcit, am năvălit în «bombă» cu
sacul pe umăr, am trântit marfa pe tejghea în faţa lui Emest şi m-am uitat de
jur-împrejur rânjind ameninţător. Am suportat bombardamentul glumelor
batjocoritoare, am aşteptat până când Emest, pe atunci tânăr şi întotdeauna cu
papion, mi-a numărat nişte verzişori… Adică nu, pe atunci încă nu erau verzişori,
erau pătrăţele regale, cu o gagică severă într-un balon şi cu o coroniţă pe cap…
am aşteptat, am ascuns banii în buzunar şi, pe neaşteptate, chiar pentru mine,
am înşfăcat de pe tejghea o halbă grea de bere şi luându-mi avânt, am
proiectat-o într-un rât din apropiere, care tot mai rânjea”… Redrick zâmbi şi
se gândi: „Poate ăla era «Fantele»?”
— Se poate printre coline, domnule
Schuhart? Îl întrebă Arthur încet, la ureche. Stătea alături şi se uita şi el
pe hartă.
— Vedem noi acolo, zise Redrick.
Pe hartă mai erau încă două cruciuliţe.
Una pe coasta dealului cu pomul ars, iar cealaltă pe o suprafaţă a dealului
vecin. Canişu' şi Ochelaristu'. Poteca trecea pe undeva mai jos printre
cruciuliţe.
— Vedem noi acolo, repetă, împăturind
harta şi băgând-o în buzunar.
Îl privi pe Arthur şi îi ordonă:
— Ajută-mă să-mi pun rucsacul pe spate…
Procedăm ca mai înainte, zise scuturând rucsacul şi aranjându-şi curelele mai
comod. Ai să mergi înainte, ca să te văd în fiecare clipă. Nu priveşti înapoi şi-ţi
destupi urechile. Ordinul meu e lege. Bagă de seamă că o să ne târâm mult timp,
aşa că să nu-ţi fie frică de noroi, iar dacă-ţi ordon: mutra-n noroi… Fără
discuţii… Încheie-ţi scurta. Eşti gata?
— Sunt gata, şopti Arthur. Era foarte
nervos, iar roşeaţa din obraji îi dispăruse ca şi cum nu fusese niciodată.
— Uite şi prima direcţie. (Redrick
indică cu mâna colina apropiată, la o sută de paşi de terasament.) E clar? Dă-l
drumu'!
Arthur înghiţi în sec şi, păşind peste şină,
începu să coboare terasamentul. Pietrişul se rostogolea cu zgomot sub paşii
lui.
— Mai uşor, mai uşor, îl temperă
Redrick.
Începu să coboare după el cu precauţii,
menţinând echilibrul rucsacului, extrem de greu, numai din muşchii picioarelor.
Cu coada ochiului, îl urmărea tot timpul pe Arthur. „Îi e cam frică. Foarte
bine că îi e frică. Probabil că simte. Dacă are instinctul lui taică-su, atunci
ar trebui să simtă… Dacă ai şti Sterviatnik că de data asta am să te ascult: «Şi
uite aici, Roşcatule, singur n-ai să poţi trece. Vrei nu vrei, dar o să
trebuiască să iei pe cineva cu tine. Pot să-ţi dau pe unul dintre elevii mei,
de care să nu-mi pară rău». M-ai convins. Prima dată în viaţă am fost de acord
să fac o treabă ca asta. Dar poate că o să iasă bine. Totuşi, pe mine nu mă
cheamă Sterviatnik, poate născocim ceva… „
— Stop, îi ordonă lui Arthur.
Băiatul se opri, stând în apa ruginită
până la glezne şi până cobori Redrick, mlaştina îl trăsese deja până la
genunchi.
— Vezi piatra? Întrebă Redrick.
Uite-acolo, sub colină. Hai spre ea!
Arthur porni înainte. Redrick îl lăsă
vreo zece paşi şi porni pe urmele lui. Mlaştina împuţită clefăia sub picioare.
Era o mlaştină moartă: nu erau nici musculiţe, nici broaşte şi chiar răchitişul
se ofilise şi putrezise. Redrick, ca de obicei, privea în jur, dar deocamdată
totul părea liniştit. Colina se apropia încet, ascunzând soarele care era încă
la orizont şi care, pe urmă, acoperi toată zarea. Lângă piatră, Redrick privi
înapoi spre terasament. Terasamentul era scăldat în soare, acolo zăcea şi
trenul cu zece vagonete. O parte dintre ele căzuseră de pe şine şi stăteau
răsturnate. Terasamentul de dedesubt era îngropat sub roca roşcată ce căzuse
din vagonete, iar mai departe, spre carieră, la nord de tren, cerul de deasupra
şinelor tremura şi se revărsa, iar din când în când izbucneau acolo curcubee
mici. Redrick se uită la această vibrare, scuipă şi întoarse capul.
— Mai departe, zise şi Arthur îşi
întoarse spre el faţa încordată. Vezi cârpele alea? Nu, nu acolo… Uită-te mai
la dreapta…
— Da, şopti Arthur.
— Deci aşa. Astea le-a purtat cândva un
oarecare „Fante”. Demult. Nu a ascultat de oamenii mai mari şi acum stă acolo,
special ca să arate oamenilor deştepţi drumul. Ocoleşte-l cu două degete spre
dreapta. Le-ai luat? Ţi-ai fixat punctul? Aproximativ pe-acolo pe unde răchitişul
este mai des… Hai, mişcă-te!
Acum, mergeau paralel cu terasamentul.
Cu fiecare pas, apa de sub picioare se micşora, şi-n curând striveau muşuroaiele
uscate şi elastice. „Pe hartă, peste tot în această porţiune, sunt numai mlaştini,
se gândi Redrick. S-a învechit harta. Barbridge n-a mai trecut de mult pe aici,
tocmai d'aia s-a învechit. Şi asta-l prost. Bineînţeles că e mai uşor să mergi
pe uscat, dar era mai bine dacă aici ar fi fost mlaştină… Ia uită-te la el cum
merge. Parcă-l pe Bulevardul Central”.
Arthur se înviorase probabil şi mergea
acum cu paşi întregi. O mână şi-o strecurase în buzunar, iar cealaltă o legăna
vesel, de parcă era la plimbare. Atunci Redrick se scormoni prin buzunar, alese
o piuliţă de vreo douăzeci de grame şi, ochindu-l, îl lovi în cap. Piuliţa îl
nimeri pe Arthur direct în ceafă. Băiatul scheună, îşi prinse capul în mâini şi,
încovoindu-se, se prăbuşi pe iarba uscată. Redrick se opri deasupra lui.
— Aici aşa se întâmplă, dragă Archie,
îi zise povăţuitor. Aici nu e bulevard. Şi nici n-ai ieşit cu mine la plimbare.
Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din
cap.
— E clar? Întrebă Redrick.
Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din
cap.
— Foarte bine. Iar altă dată îţi mai
trântesc şi una în dinţi. Dacă o să mai rămâi viu. Hai, mişcă!
„Cred că din băiat putea să iasă un
stalker… Şi, probabil, l-ar fi chemat «Chipeşul». «Chipeşul Archie». Am mai
avut noi un Chipeş pe care-l chema Dickson, iar acum toţi îl strigă
«Hârciogul». Singurul stalker care a căzut în «maşina de tocat» şi care a
scăpat. A avut noroc. Caraghiosul de el şi acum mai crede că Barbridge l-a scos
din «maşina» aia. Pe dracu'! L-a scos din Zonă, asta e adevărat… Şi uite-aşa a
făcut Barbridge o faptă eroică… Numai să fi încercat să nu-l scoată! Încă de pe
atunci, se cam plictisiseră toţi de găinăriile lui şi băieţii i-o spuseseră în
faţă: «Mai bine să nu te întorci singur». Şi chiar atunci Barbridge a primit şi
porecla de Sterviatnik. Până atunci purtase porecla «Gloaba» „.
Redrick simţi dintr-o dată pe obrazul
stâng o deplasare aproape imperceptibilă de aer şi, imediat, fără să se mai
gândească, strigă:
— Opreşte-te!
Întinse apoi mâna în partea stângă.
Curentul de aer era mai puternic acolo. Undeva, între ei şi terasament, se
instalase „chelia ţânţarului”, poate chiar se deplasa pe terasament, că doar nu
degeaba se răsturnau vagoneţii.
Arthur stătea nemişcat. Nici măcar nu
întoarse capul.
— Fă-o mai la dreapta. Aşa.
„Mda. Ar fi ieşit un stalker bun… Măi,
Schuhart. Ţi-o fi milă de el? Asta-ţi mai lipsea. Da' de tine a avut cineva milă?…
De altfel, da. A fost cineva. Lui Kirill i-a fost milă de mine. Şi lui Dick
Nunan îi e milă de mine. Poate nu atât milă de mine cât poate se lipeşte de
Guta, da' poate că îi e şi milă. La oamenii cinstiţi, una n-o împiedică pe
cealaltă… Numai eu nu am pe nimeni de care să pot avea milă. Şi va trebui să
aleg sau… Sau. „ Şi pentru prima dată îşi imagină cu clarviziune aceasta
alegere: sau Archie, sau Maimuţica. Dar aici n-ai ce să alegi. Totul e foarte
clar… „Numai dacă minunea este posibilă”, zise o voce înlăuntrul lui şi el
înnăbuşi această voce interioară cu groază şi răutate.
Au trecut pe lângă grămada de cârpe
cenuşii. Din „Fante” nu mai rămăsese nimic şi doar puţin mai departe, în iarba
ofilită, zăcea un băţ lung, complet ruginit: căutătorul de mine. Pe atunci, mulţi
foloseau „căutătoarele de mine”, trăgeau speranţă în ajutorul lor ca în
Dumnezeu, iar pe urmă, după ce au pierit doi stalkeri la rând, la interval de
câteva zile, omorâţi de descărcările subterane, s-a terminat şi cu ele… „Da'
cine naiba era Fantele ăsta? L-o fi adus Sterviatnik sau a venit singur
pe-aici? Şi ce-l atrage pe toţi cariera asta? De ce n-am auzit nimic despre asta?…
Drace, ce mai arde! Şi asta-l încă de dimineaţă. Ce-o să fie mai pe urmă!… „
Arthur, care mergea în faţa lui la vreo
cinci paşi depărtare, îşi ridică mâna şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte.
Redrick se uită la soare. Era încă jos. Şi, dintr-o dată, realiză că iarba
uscată de sub picioare nu mai foşneşte ca mai-nainte, parcă scârţâie precum
amidonul şi nu mai este ţepoasă şi aspră ca-nainte, ci moale şi tremurătoare,
mărunţindu-se sub cizme ca zdrenţele de cenuşă. Văzu clar urmele lui Arthur şi
se aruncă la pământ urlând: „Culcat!”
Căzu cu faţa în iarbă, care-l sări în
obraz ca un praf şi scrâşni din dinţi cu răutate, că nu avusese noroc. Stătea
culcat, nemişcat, sperând că poate totuşi trece, deşi înţelegea că nimeriseră
în capcană. Căldura se înteţise, îi învăluia tot corpul ca un cearceaf opărit,
iar ochii îi erau plini de sudoare. Într-un târziu, ţipă la Arthur: „Nu te mişca.
Rabdă!” Şi începu să rabde şi el. Ar fi răbdat şi totul ar fi fost în regulă,
doar ar fi transpirat, dar Arthur nu mai rezistă. Ori nu auzise strigătul lui,
ori se speriase prea tare, ori îl dogorise mai tare decât pe el, în orice caz
nu mai reuşi să se controleze şi, cu un muget, fugi încovoiat, ca un apucat,
acolo unde îl gonea instinctul lui absurd, înapoi, exact într-acolo unde nu
trebuia în nici un caz să fugă. Redrick abia avu timp să se ridice puţin şi
să-l prindă de picior cu amândouă mâinile. Arthur se prăbuşi la pământ ca un
butuc, ridicând un nor de cenuşă, ţipă isteric cu o voce neobişnuit de ascuţită,
şi, lovindu-l pe Redrick cu celălalt picior direct în faţă, începu să se zbată şi
să se zvârcolească ca un apucat. Dar stalkerul, pierzându-şi raţiunea din cauza
durerii, se târâ peste el, lipindu-şi faţa arsă de scurta lui de piele, vrând
să-l strivească, să-l bage în pământ cu amândouă mâinile. Îl ţinea de părul
lung, ţintuindu-l capul care se zbătea, îl lovea nebuneşte cu şpiţul şi cu
genunchii peste picioare, peste spate, peste fund. Auzea ca prin ceaţă geamătul
şi mugetul de sub el, precum şi propriul său urlet răguşit: „Culcat, culcat, te
omor… „, iar de sus cădea ceva peste ei de parcă s-ar fi revărsat nişte munţi
de cărbuni înroşiţi, îmbrăcămintea îi ardea, deja şi îi trosnea pielea de pe
picioare şi din părţi, băşicându-se şi crăpându-se. Strivindu-şi fruntea de
cenuşa fumurie, strivea convulsiv sub piept capul acestui mucos blestemat, până
când nu mai rezistă şi urlă din toate puterile…
Nu-şi mai amintea când s-a terminat
totul. A înţeles că putea să respire din nou, că aerul devenise din nou aer şi
nu aburul încins care îi ardea gâtlejul, a priceput că trebuie s-o şteargă cât
mai repede din acest cuptor diavolesc, până când acesta nu se lasă din nou
peste ei. Se ridică de pe Arthur, care zăcea complet nemişcat, îi prinse ambele
picioare sub braţ şi, ajutându-se de mâna liberă, se târâ înainte,
nedezlipindu-şi privirea de margine, dincolo de care iarba era din nou moartă,
uscată, ţepoasă, totuşi adevărată şi ea i se părea acum un lăcaş al vieţii.
Cenuşa îi scârţâia printre dinţi, peste
faţa arsă treceau resturi de arşiţă, iar sudoarea îi curgea direct în ochi,
pentru că, probabil, nu mai avea nici gene, nici sprâncene. Îl trăgea pe Arthur
după el şi acesta, parcă dinadins, se agăţa de toate cu scurta lui blestemată.
Spatele opărit îl ardea, iar rucsacul îi lovea la fiecare mişcare ceafa arsă.
Redrick se gândi cu groază că poate a pierdut direcţia din cauza durerii şi
zăpuşelii şi că acum n-o să mai răzbească. De frică, începu sa se târască mai
repede, ajutându-se de cotul liber şi de genunchi, scoţând prin gâtlejul uscat
cele mai scârboase înjurături care îi treceau prin cap, iar pe urmă, cu o
bucurie nebună, îşi aminti că la piept are un bidonaş aproape plin, prietenul
lui drag. Numai de-ar putea să răzbată. „Încă puţin, hai Red, hai mă Roşcatule,
uite aşa, încă puţin”.
Pe urmă, zăcu mult timp, cu faţa şi
mâinile în apa rece şi ruginită, inspirând din când în când, cu desfătare,
răcoarea aerului putred. Ar fi stat aşa un secol, dar îşi impuse să se ridice şi,
stând în genunchi, aruncă rucsacul. Se apropie în patru labe de Arthur, care
tot mai zăcea nemişcat la vreo treizeci de paşi de mlaştină şi îl răsturnă pe
spate. Mda, fusese frumos băiatul. Acum mutrişoara lui drăguţă părea o mască
neagră-cenuşie de sânge coagulat amestecat cu cenuşă şi câteva secunde Redrick
privi cu o curiozitate stupidă dârele lungi de pe această mască: urmele de la
pietre şi muşuroaie. Apoi se ridică în picioare, îl luă pe Arthur de subţiori şi
îl târâ spre apă. Arthur respira greu, hârâia, şi, din când în când, gemea.
Redrick îl azvârli cu faţa în balta cea mai mare şi plonjă şi el alături, retrăind
cu plăcere mângâierile ude şi reci ca gheaţa. Arthur începu să gâlgâie, să se
mişte, îşi trase mâinile de sub el şi ridică capul. Ochii îi erau holbaţi,
înghiţea aerul cu sete, tuşea şi scuipa. Apoi privirea îi reveni la normal şi-atunci
se uită la Redrick.
— Pfffuu… Îşi scutură el capul,
stropind în jur cu apă murdară. Ce-a fost asta, domnule Schuhart?
— Moartea, rosti cam nedesluşit Redrick
şi începu să tuşească. Îşi pipăi faţa. Îl durea cumplit. Nasul i se umflase,
dar sprâncenele şi genele, curios, erau la locurile lor. Şi pielea de pe mâini
era intactă, numai că se înroşise: probabil că nici bucile nu-l arseseră până
la os… Se pipăi. Nu, e clar că nu e până la os, chiar şi pantalonii rămăseseră
întregi. Doar că arătau de parcă ar fi fost opăriţi…
Arthur îşi atingea şi el faţa,
pipăind-o încet, cu degetele. Acum, când această mască terifiantă dispăruse,
spălată de apă, fizionomia lui era, contrar aşteptărilor, aproape normală.
Câteva zgârâieturi, o leziune pe frunte, buza de jos tăiată, iar restul… Restul
era în regulă.
— Niciodată n-am auzit de aşa ceva,
spuse Arthur şi privi înapoi.
Redrick se uită şi el. Pe o iarbă cenuşie
ca scrumul rămăseseră multe urme şi se miră cât de scurt fusese acel drum
cumplit şi nesfârşit pe care se târâseră pentru a-şi salva viaţa. Nu erau mai
mult de douăzeci, treizeci de metri în total, de la un cap la altul. Pe „chelia”
asta arsă se târâse într-un zig-zag sălbatic, orbit de frică, ca un gândac pe o
tigaie fierbinte. Dar asta nu era nimic; bine că se târâse, în general,
pe-acolo pe unde trebuia. Putea foarte bine să nimerească în „chelia ţânţarului”,
puţin mai la stânga, sau putea chiar să se întoarcă… „Nu, nu puteam, se
îndârji. Un mucos oarecare putea, dar eu nu sunt mucos. Şi dacă n-ar fi fost
tâmpitul ăsta, nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-aş fi opărit un pic bucile… Şi
ăsta ar fi fost tot necazul… „
Se uită la Arthur cum se spăla, pufnind
şi gemând când îşi atingea locurile dureroase. Redrick se ridică,
schimonosindu-se când îmbrăcămintea devenită scorţoasă, din cauza arşiţei, îi
atingea pielea. Ieşi la loc uscat şi se aplecă deasupra rucsacului. Şi el o păţise
cu vârf şi îndesat. Clapele de la buzunarele de sus arseseră, sticluţele cu
medicamente plesniseră de căldură, iar de la pata rămasă mirosea insuportabil a
medicină. Redrick ridică rămăşiţele care ţineau loc de clape şi începu să
scoată cioburile de sticlă şi bucăţile de plastic. Şi-n acel moment, Arthur îi
spuse:
— Vă mulţumesc, domnule Schuhart, că
m-aţi scos.
Redrick tăcu. „La dracu mulţumesc! Am şi
nevoie să te salvez”.
— Eu sunt vinovat, continuă Arthur. Că
doar auzisem când mi-aţi ordonat să stau culcat. M-am speriat însă foarte tare,
iar când a început să dogorească, mi-am pierdut complet capul. Ştiţi, mi-e tare
frică de durere, domnule Schuhart…
— Hai, ridică-te, spuse Redrick fără să
se întoarcă. Asta e încă floare la ureche… Hai odată, ce mai stai?
Sâsâind de durere, îşi puse rucsacul în
spate, aranjându-şi curelele. Avea senzaţia că pielea se scorojise în locurile
arse şi se încreţise în riduri dureroase. „Îi e frică de durere… Mânca-te-ar
ciuma cu durerea ta cu tot… „ Se uită în jur. „Nu-l nimic. N-am pierdut poteca.
Şi-acum deluşoarele astea. Mârşave deluşoare. Stau ca nişte coarne de drac… Şi
mai e şi vâlceaua asta dintre ele… „ Adulmecă aerul. „Of, vâlceluţă mârşăvioară!
Tocmai tu eşti cea mai mare mârşăvie”…
— Vezi vâlceaua dintre dealuri? Îl
întrebă pe Arthur.
— O văd.
— Direct spre ea. Marş!
Arthur se şterse cu dosul palmei la nas
şi porni înainte, pleoscăind prin bălţi. Şchiopăta şi nu mai era tot atât de
drept şi chipeş ca mai înainte. Zona îl încovoiase şi pe el, obligându-l să
meargă mai încet şi cu mai multă prudenţă. „Şi iată cum am mai scos pe încă
unul, se gândi Redrick. Oare al câtelea este? Al cincilea? Al şaselea? Şi-acum
mă întreb: De ce? Ce, mi-e rudă? Ce, răspund de el? Ia ascultă, bă, Roşcatule,
de ce totuşi l-ai târât? Puteai s-o mierleşti din cauza lui… Şi cred că acum,
cu capul limpede, ştiu. E foarte bine că l-am scos, pentru că fără el n-am să
mă descurc. Este un ostatic pentru Maimuţica. N-am scos un om, ci dragorul {9}
meu. Căutătorul meu de mine. Un şperaclu. Însă acolo, pe locul ăla fierbinte,
nu m-am gândit la asta. Îl trăgeam ca pe-o rudă şi nici prin cap nu-mi trecea
să-l las, deşi uitasem de toate: şi de şperaclu şi de Maimuţica… Deci înseamnă
că sunt într-adevăr un băiat bun? Aşa îmi zice şi Guta. Kirill mi-a sugerat-o şi
el, iar Richard numai despre asta bombăne tot timpul… Ce să spun, au şi găsit
bunătatea… Ia mai lasă toate astea. Aici nu e loc pentru bunătate, întâi te
gândeşti şi apoi dai din mâini şi din picioare. Să fie prima şi ultima dată, e
clar? Om bun, hm… Trebuie să-l păstrez pentru «maşina de tocat carne», se gândi
el rece şi clar. Aici poţi să treci prin toate, în afară de această maşină”.
— Stai, îi zise lui Arthur,
Vâlceaua era în faţa lor şi Arthur
stătea, privind pierdut spre Redrick. Vâlceaua era acoperită de un noroi verde,
purulent, care lucea unsuros în soare, iar deasupra se unduia un abur uşor, ce
se închega între dealuri, încât la treizeci de paşi nu se mai vedea nimic. Şi
putoarea. Nu era clar ce putrezea acolo, în borhotul ei, dar Redrick avea
impresia că o sută de mii de ouă stricate, sparte şi aruncate peste o sută de
mii de capete de peşti şi pisici moarte nu ar fi putut să duhnească ca aici. „O
să cam miroasă pe-acolo, Roşcatule, aşa că tu… Vezi să nu intri în derivă”.
Arthur gemu şi se dădu înapoi. Atunci
Redrick îşi alungă toropeala, scoase repede din buzunar un pachet de vată
îmbibată cu deodorant, îşi puse în nări două tampoane şi îi întinse şi lui
Arthur.
— Mulţumesc, domnule Schuhart… Abia şopti
Arthur. Nu putem cumva să trecem pe undeva pe sus…?
Redrick îl înşfăcă de păr şi îi
întoarse capul înspre grămada de cârpe ce se zărea într-o surpătură de piatră.
— Ăla e Ochelaristu', iar pe dealul din
stânga, de aici nu se vede, zace Canişu'. Tot o grămadă de cârpe. Ai înţeles?
Înainte.
Mocirla era caldă, lipicioasă şi
respingătoare. Întâi au mers drept, scufundându-se până la brâu, iar sub
picioare, spre norocul lor, era piatră şi destul de neted. Şi-n curând, Redrick
auzi binecunoscutul zumzet din amândouă părţile. Pe dealul din stânga, inundat
de soare, nu se vedea nimic, dar pe povârnişul din dreapta jucau în penumbră
flăcări liliachii-deschise.
— Apleacă-te, îi comandă printre dinţi şi
se aplecă şi el. Mai jos, tâmpitule!
Arthur se aplecă speriat, şi-n aceeaşi
secundă un fulger, însoţit instantaneu de un bubuit, sparse văzduhul. Deasupra
capetelor lor se scutură într-un dans dement un fulger ramificat, abia vizibil
pe fondul cerului. Arthur se ghemui, scufundându-se până la umeri. Redrick, simţind
cum i se astupă urechile din cauza tunetului, întoarse capul şi zări în umbră
cum o pată de un roşu deschis se destrăma repede în pietrişul fărâmiţat. Imediat
izbucni şi al doilea fulger.
— Înainte! Înainte! Urlă, fără să se
audă.
Acum se târau pe vine, mişcându-se ca
două gâşte şi scoţând afară numai capetele. La fiecare străfulgerare, Redrick
vedea cum părul lung al lui Arthur se ridică în sus, simţind imediat după aceea
cum o mie de ace îi înţeapă pielea feţei. „Înainte”, repeta el din inerţie.
Deja nu mai auzea njmic. O dată, Arthur se întoarse spre el, arătându-şi
profilul şi observă cum îl privea cu ochii holbaţi de groază; îi mai zări
buzele albe care tremurau şi obrazul transpirat, murdărit de verdele
borhotului. Pe urmă, fulgerele se transformară în trăsnete şi fură nevoiţi să
se scufunde cu totul. Mucozitatea verde îi încleia gura, era imposibil de
respirat. Prinzând aerul cu gura, Redrick îşi smulse din nas tampoanele şi
dintr-o dată simţi că putoarea dispăruse. Aerul era plin de un miros proaspăt şi
pătrunzător de ozon, iar aburul din jur se îngroşase sau poate că i se înceţoşaseră
ochii şi deja nu se mai vedeau dealuri nici în stânga, nici în dreapta, nu se
mai observa nimic, doar capul lui Arthur mânjit de drojdia verde şi aburul
galben care şerpuia în jur.
„Trec, trec, se gândea Redrick. Doar nu
e prima dată. Toată viaţa aşa a fost la mine: în noroi, iar deasupra capului
fulgere şi niciodată n-a fost altfel… Dar de unde mizeria asta? Câtă mizerie… Îţi
pierzi minţile, nu alta. Câtă mizerie într-un singur loc, de parcă s-au strâns
aici toate porcăriile din lume… Mucozitatea asta este Sterviatnik, se gândi cu
furie. Pe aici a trecut Sterviatnik şi de la el a rămas… Ochelaristu' a căzut
în dreapta. Canişu' în stânga şi totul pentru ca Sterviatnik să treacă printre
ei şi să lase după el toată această mizerie. Aşa-ţi trebuie, Roşcatule! Cine
calcă pe urmele lui Sterviatnik întotdeauna o să-nghită rahat. Ce, n-ai ştiut
asta şi înainte? Peste tot e-aşa. Sunt prea mulţi ca Sterviatnik şi de aceea
n-a mai rămas nici un loc curat. Totul s-a împuţit… Nunan e un prost: «Tu, Roşcovanule,
strici tot echilibrul, strici ordinea şi nu suporţi nici o organizare: nici pe
cele bune, nici pe cele rele. Din cauza celor ca tine n-o să fie niciodată
raiul pe pământ…» Da' ce te pricepi tu la toate astea, grăsanule? Când am văzut
vreodată o ordine bună? Da' când m-ai văzut pe mine într-o ordine bună? Toată
viaţa am văzut cum mor Kirillii, Ochelariştii, iar cei ca Sterviatnik se târăsc
printre cadavrele lor, pe cadavrele lor, ca nişte viermi şi murdăresc,
murdăresc, murdăresc… „
Alunecă pe o piatră, se scufundă, ieşi,
văzu din nou alături faţa schimonosită cu ochii holbaţi şi deodată, îngheţă: i
se păru că pierduse direcţia. Dar nu, nu se rătăcise. Înţelese imediat că
trebuie să meargă uite-acolo, unde iese din noroi o piatră. Înţelesese asta, deşi
în afară de piatră nu se mai vedea decât pâcla galbenă.
— Stai! Ţipă el. Ţine-te mai la
dreapta! Mai la dreapta pietrei.
Din nou nu-şi auzi vocea şi atunci îl
ajunse pe Arthur, îl prinse de umăr şi începu să-l arate cu mâna: „Ţine-te mai
la dreapta pietrei şi mergi cu capul în jos”. „O să mi-o plătiţi voi, se gândi”.
Lângă piatră, Arthur se scufundă şi imediat un trăsnet lovi, cu un pocnet
asurzitor, creştetul pietrei negre făcând să zboare în toate părţile aşchii
încinse. „O să mi-o plătiţi” repetă el, cufundându-se cu totul, dând din mâini şi
din picioare cu toate puterile. Trosnetul unui fulger îi sfâşie din nou auzul. „Tot
sufletul am să-l scot din voi”. Şi-n treacăt, se gândi: „Oare la cine mă refer?…
Nu ştiu. Da' cineva trebuie să mi-o plătească şi-mi va plăti pentru asta! Staţi
un pic, numai să ajung la Glob, că eu nu sunt Sterviatnik… O să mi-o plătiţi aşa
cum trebuie şi aşa cum vreau eu… „
Când au ieşit la loc uscat, pietrişul
se încălzise deja de la soare. Erau complet asurziţi, întorşi pe dos,
clătinându-se şi agăţându-se unul de altul ca să nu se prăbuşească. Redrick
văzu o furgonetă jupuită, fără roţi, şi, ca prin ceaţă, îşi aminti că aici, la
umbra ei, te poţi odihni. Se târâră în umbră. Arthur se întinse pe spate şi
începu, cu degetele lipsite de vlagă, să-şi descheie scurta; în timp ce Redrick
se lipi cu rucsacul de furgonetă, îşi şterse puţin palmele de pietriş şi băgă
mâna la piept.
— Şi mie, zise Arthur. Şi mie, mister
Schuhart.
Redrick se miră cât de puternică este
vocea băieţandrului, înghiţi o gură, închise ochii şi simţi cum lichidul
fierbinte şi purificator se scurge prin gâtlej şi se întinde peste tot pieptul.
Înghiţi încă o dată şi îi întinse bidonaşul lui Arthur. „Gata, se gândi, lipsit
de puteri. Am scăpat. Am trecut şi d-asta. Gata, acum văd deja cecul cu suma în
litere. Ce, credeţi că am uitat? Nu! Eu ţin minte totul. Credeţi că o să vă mulţumesc
că m-aţi lăsat viu şi că nu m-aţi înecat? Ciu-ciu şi nu mulţumesc. V-a venit
sfârşitul, e clar? N-am să las nimic aşa. Acum eu hotărăsc. Eu, Redrick
Schuhart, în deplinătatea facultăţilor mintale, voi hotărî tot şi pentru toţi.
Iar voi, broaşte râioase, sterviatnici, extratereştri, ciolănoşi, quarterblazi,
paraziţi, verzişori, răguşiţi, cei cu uniforme, simandicoşi, cei cu serviete şi
cu «binefaceri», patroni, cei cu AV-uri, cu motoare veşnice, cu «chelia ţânţarului»,
cu discursuri, cu diferite promisiuni – ajunge! M-aţi dus destul de nas! Şi eu,
prostu', mă lăudam că aşa vreau, că aşa o să fac, iar voi, târâturilor,
aprobându-mă, vă făceaţi cu ochiul în spatele meu şi mă duceaţi de nas. Mă
trăgeaţi, mă întindeaţi, mă târaţi de nas prin închisori, prin «bombe»… Ajunge!”
Desfăcu curelele rucsacului şi luă din
mâinile lui Arthur bidonaşul.
— Niciodată n-aş fi crezut, zise Arthur
cu o nedumerire blândă în glas, nici n-aş fi putut să-mi închipui… Ştiam,
bineînţeles, moarte, foc… Dar ca să existe aşa ceva!… Cum vom răzbate la
întoarcere?
Redrick nu-l asculta. Tot ce spunea
acest omuleţ nu mai avea acum nici o importanţă. Nici înainte nu avusese, dar
atunci era totuşi un om. Acuma însă… Un şperaclu vorbitor. Lasă-l să vorbească.
— Ar fi fost bine să ne spălăm… (Arthur
privi în jur cu teamă.) Măcar faţa să mi-o fi limpezit.
Redrick se uită la el absent. Îi
observa părul năclăit şi lipicios, ca de pâslă, faţa mânjită de mucozitatea
acum uscată, cu urme de degete, şi-n general corpul, acoperit de o crustă de
noroi crăpată şi nu simţi nici milă, nici iritare, nimic. Un şperaclu vorbitor.
Îşi întoarse capul, în faţă se întindea un spaţiu plictisitor, ca un şantier
părăsit, acoperit de pietriş, de praf alb, plin de soarele orbitor, un alb
insuportabil, fierbinte şi mort. Capătul îndepărtat al carierei se vedea deja
de aici, era tot de un alb orbitor şi de la distanţă părea complet neted şi
abrupt, iar capătul apropiat era marcat de sfărâmături de piatră. Coborârea în
carieră începea acolo unde se detaşa, ca o pată roşie printre, pietre, cabina
excavatorului. Acesta era singurul marcaj. Trebuia să meargă direct spre el,
bizuindu-se doar pe noroc.
Arthur se ridică pe neaşteptate, băgă
mâna sub furgonetă şi scoase de-acolo o cutie de conserve ruginită.
— Ia uitaţi-vă, domnule Schuhart… Zise
el, înviorându-se. Asta, probabil, a lăsat-o tata… Şi mai sunt acolo.
Redrick nu-l răspunse. „Ce nechibzuinţă!
Se gândi indiferent. Mai bine nu ţi-ai fi adus aminte de tata. Acum era mai
bine dacă tăceai din gură. Dar, de altfel, e totuna… „ Se ridică şi oftă de
durere, pentru că toată îmbrăcămintea se lipise de corp, de pielea arsă şi acum
se rupea ceva dureros acolo, se dezlipea ca o faşă uscată de o rană. Arthur se
ridică şi oftă şi el, în timp ce se uita la Redrick, cu suferinţă. Se vedea
clar că ar fi vrut să se plângă, dar n-avea curaj. Mormăi numai, cu o voce
înăbuşită:
— Pot să mai iau o gură, domnule
Schuhart?
Redrick piti la piept bidonaşul care-l ţinea
în mână şi zise:
— Vezi roşu ăla printre pietre?
— Îl văd, zise Arthur şi oftă
spasmodic.
— Direct spre el.
Arthur se întinse gemând, îşi îndreptă
umerii şi se schimonosi, uitându-se în jur.
— Să mă spăl un pic… S-a lipit totul.
Redrick îl aşteptă în tăcere. Arthur se
uită la el fără speranţă, se întoarse şi începu să meargă, dar se opri imediat.
— Rucsacul… V-aţi uitat rucsacul,
domnule Schuhart.
— Marş înainte, îi ordonă Redrick.
Nu mai avea răbdare nici să explice,
nici să mintă şi de fapt nu mai avea nici un rost. Şi-aşa o să meargă, n-are
încotro. Şi Arthur porni, târându-şi picioarele, adus din spate, încercând să-şi
dezlipească de pe faţă mizeria scorţoasă, se făcuse mic, slab şi amărât, ca un
pisoi ud fără stăpân. Redrick porni în urma lui şi, cum ieşi din umbră, soarele
îl pocni, orbindu-l. Îşi puse palma streaşină şi regretă că nu-şi luase
ochelarii negri. Fiecare pas ridica un norişor de praf alb, praful se aşternea
pe bocanci şi putea, dar parcă mai degrabă Arthur duhnea, iar ca să meargă în urma
lui era imposibil. Dintr-o dată înţelese însă că el pute cel mai tare. Mirosul
era infect, dar cunoscut. Aşa mirosea în oraş atunci când vântul de nord aducea
pe străzi fumul de la uzină. Şi tatăl său tot aşa duhnea când se întorcea
acasă, imens, sumbru, cu ochii roşii ca de nebun. Şi Redrick se grăbea să se
ascundă într-un colţ, de unde se uita cu groază cum taică-su îşi smulgea de pe
el hainele de lucru şi le arunca în mâinile mamei, cum trăgea de pe labele uriaşe
bocancii stâlciţi, cum îi împingea sub cuier şi, numai în şosete, lipăia până
în baie, auzea cum de-acolo, de sub duş, pufăia îndelung şi plescăia sub apă,
cum trântea nişte ligheane, bolborosea ceva pe-acolo, iar pe urmă cum urla de
se cutremura casa: „Maria… ai adormit?” Trebuia să stea pitit până când se
spăla şi se aşeza la masa pe care mama punea o sticlă, o farfurie adâncă, plină
cu supa groasă şi un borcan de ketchup, să aştepte până când termina supa,
râgâia şi începea carnea cu fasole şi abia atunci putea să iasă la lumină, să
se aşeze pe genunchii lui şi să-l întrebe pe care maistru sau pe care inginer
l-a mai înecat în acid sulfuric.
În jur, totul era încins până la alb şi
îi era greaţă de arşiţa uscată şi aspră, de duhoare, de oboseală; îl ustura
pielea arsă, care crăpase pe la încheieturi şi i se părea că prin ceaţa
fierbinte care îi învăluia creierul ea ţipa ca să audă şi el, cerându-l apă,
linişte şi răcoare. Amintiri aproape uitate se îngrămădeau în creierul lui
umflat, se răsturnau între ele, se acopereau şi se amestecau, împletindu-se cu
lumea albă, încinsă, care dansa în faţa ochilor întredeschişi şi toate erau
amare, toate emanau milă covârşitoare sau ură. Încerca să intervină în haosul
ăsta, străduindu-se să scoată din trecut un miraj dulce şi sentimente de tandreţe
şi prospeţime reliefau din adâncurile memoriei faţa tânără şi veselă a Gutei,
încă fată, când era dorită şi neprihănită şi ea apărea în faţa ochilor, dar
imediat se acoperea de rugină, se deforma, curgea şi se transforma într-o mutrişoară
ursuză, acoperită de blăniţa lungă şi aspră a Maimuţicăi. Încerca să-şi aducă
aminte de Kirill, pentru el un om sfânt, de mişcările lui repezi şi agile, de
râsul lui şi de vocea care-l promitea locuri şi timpuri minunate, nemaivăzute,
iar Kirill apărea şi el. Pe urmă licărea în soare păienjenişul argintiu şi iată
că Kirill deja dispăruse şi pe Redrick îl pironesc ochii îngereşti şi ficşi ai
lui Hugh Răguşitu', după care mâna lui mare şi albă cântăreşte în palmă
containerul de porţelan… În conştiinţa lui se învălmăşeau forţe întunecate,
care îi coborau bariera voinţei şi îi stingeau puţina bunătate pe care o mai
păstra memoria lui şi deja i se părea că până acum nu fusese nimic bun, ci
numai mutre, mutre, mutre…
Şi-n tot timpul ăsta rămânea stalker,
fără să se gândească, fără să simtă, fără chiar să ţină minte şi vedea parcă cu
cerebelul că, uite, acolo în stânga, la o distanţă nepericuloasă, deasupra
mormanului de scânduri vechi, stă „fantoma veselă” – liniştită, fără vlagă – şi
dă-o dracului, iar din dreapta adie un vânt nedesluşit, ca după câţiva paşi să
apară „chelia ţânţarului”, netedă ca oglinda şi cu multe cozi ca o stea de
mare, încă departe şi nu mi-e frică, iar în centrul ei o pasăre turtită ca o
umbră, ceva foarte rar, pentru că păsările nu zboară deasupra Zonei; iar acolo,
alături de potecă, două „biberoane” aruncate de Sterviatnik, probabil la
întoarcere, când frica a învins lăcomia. Vedea toate astea şi reţinea totul,
iar când Arthur, încovoiat, greşea direcţia măcar cu un pas, gura lui Redrick
se deschidea singură şi un urlet răguşit şi ameninţător îi ieşea din gâtlej. „O
maşină, se gândea. Aţi făcut din mine o maşină… „ Pietrişul de la marginea
carierei se apropia şi deja putea să desluşească desenele ciudate ale ruginei
pe acoperişul roşu ai cabinei excavatorului.
„Eşti un prost, Barbridge. Şmecher, dar
prost. Cum ai putut să ai încredere în mine, ai? De când mă ştii tu? Ar fi
trebuit să mă cunoşti mai bine decât eu însumi. Ai îmbătrânit, asta este. Te-ai
prostit. E şi normal. Poate fiindcă ai avut de-a face numai cu proşti… „ Şi
atunci îşi imagină cum s-a desfigurat Sterviatnik când a aflat că Arthur,
frumosul Archie, sânge din sângele lui… A plecat în Zonă cu Roşcatu', după
picioarele lui Sterviatnik, a plecat nu cu un mucos inutil, ci cu fiul lui, viaţa
lui, mândria lui. Şi imaginându-şi toate astea, Redrick începu să râdă în
hohote, iar când Arthur îşi întoarse speriat capul dădu din mână continuând să
râdă: „Marş, marş!”. Şi iar au început să i se târască prin minte, ca pe un
ecran, mutre, mutre, mutre… Trebuie să schimbe totul. Nu o viaţă, nu două, nu
un destin sau două destine. Trebuie schimbat fiecare şurub al acestei lumi
infecte…
Arthur se apropie de marginea râpei din
faţa carierei, se opri şi rămase pironit locului, privind în jos şi-n
depărtare, întinzându-şi gâtul lung. Redrick se apropie şi se opri alături. Nu
se uita acolo unde privea Arthur. Lângă picioare, din adâncurile carierei,
pleca drumul bătătorit cu mulţi ani în urmă de şenilele şi roţile tractoarelor
grele. La dreapta lui se ridica un perete abrupt, alb şi crăpat de căldură, iar
în stânga era şes, unde, printre pietre şi grămezi de piatră spartă, stătea
aplecat excavatorul. Cupa lui părea sleită de puteri, prăbuşită la capătul
drumului. Şi aşa cum era de aşteptat, nimic nu se mai vedea pe drum, dar lângă
cupă, pe o pantă aspră şi colţuroasă, atârnau ţurţurii răsuciţi şi negri ce
semănau cu nişte lumânări metalice, groase, forjate. În praf se vedeau o mulţime
de pete, de parcă acolo se vărsase nişte bitum. Asta-l tot ce mai rămăsese de
la ei şi nici nu puteai să spui câţi au fost. Poate că fiecare pată este un om,
o dorinţă a lui Sterviatnik. Ia uite, Sterviatnik scăpase cu bine, viu şi
nevătămat din subsolul blocului 7. De acolo Sterviatnik scosese cu uşurinţă din
Zonă „magnetul fluid”. Iar ţurţurul acela era comoara de Dina Barbridge pe care
toţi o doreau, care nu semăna nici cu tata, nici cu mama. Iar pata aceea era
Arthur Barbridge, frumosul şi mândrul Archie, care nu semăna cu părinţii.
— Am ajuns, hârâi încordat Arthur.
Mister Schuhart, am ajuns totuşi, nu-l aşa?
Râdea bucuros, se aşezase pe vine şi cu
amândoi pumnii începuse să lovească pământul cu toată puterea. Părul năclăit şi
întărit ca o crustă pe creştetul capului tremura şi flutura caraghios în toate
părţile, aruncând bucăţi de noroi uscat. Şi numai atunci Redrick îşi ridică
privirea şi privi Globul. Încet. Cu teamă. Cu frica ascunsă că n-o să arate aşa
cum îşi imaginase. Că o să-l pătrundă îndoiala şi Globul se va prăbuşi de pe
cerul unde abia se căţărase, înghiţind astfel toate scârnăviile.
Nu era de aur, ci mai degrabă din cupru
roşcat, complet neted şi lucea mat în soare. Zăcea aruncat lângă peretele
îndepărtat al carierei, stând comod printre mormanele de rocă presată şi chiar
de aici se vedea cât este de mare şi cât de greu apasă locul unde se afla.
Nu avea nimic dezamăgitor sau
îndoielnic în el, dar nici nu avea nimic ce-ar fi putut să-l dea o speranţă.
Nu se ştie de ce, dar îi trecu prin cap
ideea că Globul este gol pe dinăuntru şi că ar trebui să fie foarte fierbinte, încins
de soare. Era clar că nu emitea o lumină proprie, că nu se putea ridica în aer
să danseze, aşa cum se vorbea în legende. Zăcea acolo unde căzuse. Poate că
scăpase dintr-un oarecare buzunar imens şi se rostogolise, rătăcindu-se în
timpul unui joc de giganţi. Nu era aşezat aici. Fusese aruncat şi el, la fel
cum erau azvârlite toate astea: „brăţări”, „biberoane”, „baterii” şi alte
gunoaie rămase de la Vizită. Dar, în acelaşi timp, avea ceva şi, cu cât se uita
mai mult la el, Redrick îşi dădea seama cât este de plăcut să-l priveşti, cum
te îndeamnă să te apropii de el, să vrei să-l atingi, să-l mângâi. Din nou îi
trecu prin cap o trăsnaie, că ar fi foarte odihnitor să te aşezi lângă el sau şi
mai bine, să te sprijini cu spatele de el, să-ţi dai capul pe spate şi,
închizând ochii, să te gândeşti, să dai drumul la amintiri şi poate chiar să moţăi
un pic…
Arthur sări în picioare, îşi desfăcu
toate fermoarele de la scurtă, o smulse şi o azvârli la picioare, ridicând un
nor de praf alb. Ţipa ceva, strâmbându-se şi dând din mâini, pe urmă le duse la
spate şi dansă făcând cu picioarele figuri complicate. Sărind, porni în jos pe
povârniş. Nu se mai uita la Redrick, uitase de el. Uitase de toate, mergea să-şi
îndeplinească dorinţele, dorinţele mărunte şi ascunse ale unui licean care roşeşte,
ale unui băieţandru care nu văzuse în viaţa lui nici un fel de bani, în afară
de cei „de buzunar”, ale unui mucos pe care îl snopeau în bătaie dacă mirosea
măcar un pic a alcool atunci când se întorcea acasă şi din care voiau să
crească un avocat celebru, iar, în perspectivă, un ministru şi, cine ştie cum,
înţelegeţi voi… Preşedinte. Mijindu-şi ochii înroşiţi de lumina orbitoare,
Redrick privea tăcut în urma lui. Stătea impasibil şi rece, ştiind ce-o să se
întâmple acum, simţind însă că nu se va putea uita. Totuşi, până când totul era
posibil, va privi fără să simtă ceva deosebit, poate doar înlăuntrul lui,
undeva în adâncime, unde începuse să se neliniştească un oarecare viermişor, ce
pornise să se răsucească cu căpşorul lui ţepos.
Băiatul tot mai cobora în sărituri, pe
povârnişul abrupt, bătând un step dement, iar praful alb îi sărea de sub tălpi
în timp ce ţipa ceva cu toată puterea, foarte vesel, răsunător, dar foarte
solemn, ca un cântec sau, mai bine-spus, ca o litanie. Redrick se gândi că,
pentru prima dată în existenţa carierei, acest drum era străbătut în atmosferă
de sărbătoare. La început nu ascultase ce urlă acest şperaclu vorbitor, dar pe
urmă parcă se aprinse ceva în el şi auzi: „Fericirea pentru toţi!… Pe gratis!… Fericire
din belşug!… Veniţi aici cu toţii!… Ne ajunge la toţi!… Nimeni n-o să plece
supărat!… Pe gratis!… Fericire! Pe gratis!… „
Şi, dintr-o dată, amuţi, de parcă o
mână imensă i-ar fi băgat un căluş în gură. Redrick văzu cum vidul transparent,
care se furişase în umbra cupei excavatorului, îl prinse, îl aruncă în aer
încet şi cu putere îl răsuci, aşa cum femeile storc rufele. Redrick mai avu
timp să vadă cum unul din bocancii prăfuiţi a fost smuls de pe piciorul lui
Arthur şi proiectat în sus, undeva deasupra carierei. Atunci îşi întoarse capul
şi se aşeză. În cap se făcuse gol şi amorţise. În jur era linişte şi mai ales
în spatele lui, acolo pe drum. Atunci îşi aduse aminte de bidonaş, dar fără
plăcere, ca de-un medicament pentru care a venit vremea să-l ia. Deşurubă
căpăcelul, începu să bea cu înghiţituri mici şi, pentru prima dată în viaţă, ar
fi vrut ca în bidonaş să nu fi fost alcool, ci pur şi simplu apă rece…
Trecu un timp, şi-n cap apărură nişte
gânduri cât de cât coerente. „Asta-l tot. Drumul e liber. Chiar acum aş putea
să merg, dar mai bine să mai aştept un pic. «Maşina de tocat» e capabilă de
orice scamatorie. Tot trebuie să mai reflectez puţin. Numai că asta nu-l o
treabă obişnuită pentru mine, ăsta-l tot necazul”. Ca să se gândească ar fi însemnat
să se eschiveze, să trişeze, să păcălească, să mintă. Şi aici toate astea nu
mai merg…
„În sfârşit… Ce să zic?… Maimuţica,
tata… Să plătească pentru toate, să le iasă târâturilor sufletul, să se sature şi
ei de rahat aşa cum am înghiţit şi eu… Nu, nu aşa Roşcatule! Adică aşa, bineînţeles…
Dar ce-nseamnă toate astea? Ce-mi trebuie mie? Astea-s înjurături, nu gânduri”.
Îngheţă, presimţind ceva groaznic, şi, trecând peste mulţimea diferitelor
gânduri, îşi porunci cu răutate: „Ia ascultă, măi, mutră roşcată. N-ai să pleci
de-aici până n-o să te gândeşti la ceva concret. O să pieri aici cu acest
globuleţ, ai să putrezeşti, ai să te prăjeşti, dar n-ai să pleci… „ „Doamne,
unde-mi sunt cuvintele, unde-mi sunt gândurile?” Şi cu avânt îşi trosni una
peste faţă. „În toată viaţa mea n-am avut nici un gând! Aşteaptă-mă! Doar
Kirill mi-a vorbit ceva, aşa… Kirill!” Cotrobăia febril prin amintiri, îi
apăreau nişte cuvinte cunoscute şi semi-cunoscute, dar nimic nu se închega,
pentru că de la Kirill nu rămăseseră cuvinte, ci numai nişte imagini neclare,
bune sau foarte bune, dar complet neverosimile… „ „Ce ticăloşie. Ticăloşie…
Până şi aici m-aţi învârtit, m-aţi lăsat fără limbă, târâturilor… Golan… Aşa
cum am fost un golan, aşa am şi îmbătrânit: tot un golan. Şi asta nu trebuie să
fie. Auzi? O dată pentru totdeauna, să-ţi fie interzis pe viitor! Omul se naşte
ca să gândească (iată-l şi pe Kirill, în sfârşit)… Numai eu nu cred în asta.
Nici înainte n-am crezut şi nici acum nu sunt convins. Iar pentru ce se naşte
omul nu ştiu. S-a născut şi s-a născut. Se hrăneşte fiecare cum poate. Lasă să
fim cu toţii sănătoşi, iar ei lasă să crape… Adică cine suntem noi şi cine sunt
ei? Nu mai înţeleg nimic. Mie îmi este bine, lui Barbridge îi este rău, lui
Barbridge îi e bine, lui Ochelaristu' îi e rău, lui Răguşitu' îi e bine, e rău
pentru toţi. Numai el, tâmpitul crede că poate să se strecoare la timp. Doamne,
ce ciulama! Toată viaţa m-am războit cu căpitanul Quarterblood, iar el toată
viaţa a fost în război cu, Răguşitu' şi de la mine, idiotul, vroia un singur
lucru, să nu mai fiu stalker. Dar cum să nu mai fiu stalker când am de hrănit o
familie? Să mă duc la slujbă? Da' nu vreau să muncesc pentru nimeni. Mi-e silă
de munca voastră. Puteţi oare să înţelegeţi asta? Dacă omul munceşte, o va face
întotdeauna pentru cineva. Este un sclav şi nimic altceva, iar eu întotdeauna
am vrut să fiu singur, ca să-l înfrunt pe toţi, cu apatia şi plictiseala lor… „
Bău restul de coniac şi, cu toată
puterea, trânti, de pământ bidonaşul gol, care, lucind în soare, se rostogoli
pe undeva şi Redrick uită imediat de el. Acum stătea acoperindu-şi ochii cu
mâinile şi încerca să nu înţeleagă, nici să vorbească, dar măcar să vadă ceva,
cam cum ar trebui să fie, însă din nou zări numai mutre, mutre şi iar mutre…
Verzişori, sticle, grămezi de cârpe care au fost cândva oameni, coloane de
cifre… Ştia că tot ce vedea trebuia să dispară şi ar fi vrut să le şteargă, dar
i se păru că dacă toate astea vor dispărea, atunci nu va mai rămâne nimic – doar
pământul neted şi gol. De neputinţă şi disperare, ar fi vrut din nou să se
sprijine şi să-şi dea capul pe spate, dar se ridică, îşi scutură pantalonii de
praf şi începu să coboare în carieră. Soarele dogorea, iar în faţa ochilor
pluteau pete roşii, aerul tremura şi în această vibrare Globul părea că
dansează pe loc, ca o geamandură pe valuri. Redrick trecu pe lângă cupă şi,
superstiţios, îşi ridică picioarele mai sus, ferindu-se să nu atingă petele
negre, scufundându-se apoi în pământul prăfos, se târî prin toată cariera de-a
curmezişul, spre Globul care dansa şi-l făcea cu ochiul. Era transpirat tot, se
sufocase de căldură, în acelaşi timp trecându-l fiori de gheaţă, tremura ca
după o beţie, iar printre dinţi îi scârţâia praful cretos şi searbăd. Şi deja
nici nu mai încerca să gândească. Repeta întruna, cu disperare, ca o rugăciune:
„Sunt un animal. Vezi bine că sunt un animal. N-am cuvinte, nu m-a învăţat
nimeni să folosesc cuvintele, nu ştiu să gândesc. Aceste târâturi nu mi-au dat
posibilitatea să învăţ şi să gândesc. Dar dacă eşti într-adevăr atât de
puternic, de atotştiutor şi atotânţelegător… Descurcă-te singur! Uită-te în
sufletul meu, ştiu că acolo găseşti ce-ţi trebuie. Trebuie să fie ceva! Doar nu
mi-am vândut nimănui sufletul, niciodată! Este al meu, este omenesc! Nu se
poate să vreau răul!… Şi blestemat să fie tot, că nimic nu pot să-ţi mai spun
în afară de aceste cuvinte copilăreşti: Fericire pentru toţi, pe gratis şi hai
să nu plece nimeni supărat!"
