Calauza Capitolol 4

CAPITOLUL IV.

          REDRICK SCHUHART, 31 DE ANI.

          Peste noapte, valea se răcise, iar în zori se făcuse frig de-a binelea. Mergeau pe terasament păşind pe traversele putrezite, între şinele ruginite şi Redrick se uita cum lucesc picăturile de ceaţă condensată pe scurta de piele a lui Arthur Barbridge. Băiatul păşea uşor, vesel, de parcă nu ar fi avut în spate o noapte chinuitoare, derulată într-o tensiune stânjenitoare. Şi acum îi mai tremura fiecare fibră a corpului, după două ore sinistre de aţipeală extenuantă petrecute pe creasta umedă a dealului pleşuv, lipiţi unul de altul, spate în spate, pentru a-şi păstra căldura şi aşteptând „şuvoiul verzişoarei” să ocolească dealul şi să dispară în râpă.

          De fiecare parte a terasamentului se aşternea o ceaţă deasă. Din când în când se revărsa peste şine în şuvoaie grele, cenuşii, obligându-l, în aceste locuri, să umble scufundaţi până la genunchi în drojdia şerpuitoare. Mirosea a rugină umedă, iar dintr-o mlaştină, aflată în dreapta terasamentului, te trăsnea duhoarea de mortăciune. În jur nu se vedea absolut nimic decât ceaţa, dar Redrick ştia că, în împrejurimi, se întinde o zonă aluvionară cu mult pietriş şi că după această câmpie se află munţii ascunşi în pâclă. Mai ştia că atunci când va apărea soarele şi ceaţa se va înrouri, va trebui să vadă undeva, la stânga, rămăşiţele unui elicopter distrus, iar în faţă un şir de vagonete. Şi abia atunci se putea spune că treaba începea cu adevărat.

          Redrick strecură palma între spate şi rucsac şi, fără să se oprească, îl ridică astfel încât marginea balonului cu heliu să nu-l taie spatele. „E greu afurisitul, cum o să mă târăsc cu el? Un kilometru şi jumătate, pe puţin… Lasă stalker, nu te mai văicări. Ştiai pentru ce mergi. La sfârşitul drumului, or să te aştepte oricum cinci sute de mii de monezi, aşa că poţi să mai şi transpiri. Cinci sute de mii… O bucăţică grasă, ce zici? Să fiu al naibii dacă îi las mai ieftin de cinci sute de mii. Şi dracu' să mă ia dacă o să-l dau lui Sterviatnik mai mult de treizeci, iar mucosului ăstuia… Mucosului nimic… Dacă măcar jumătate din ce-a zis tartorul ăla bătrân este adevărat, atunci mucosului… Nimic”.

          Privi din nou spatele lui Arthur şi, un timp, se uită cu ochii mijiţi cum mergea uşor, păşind peste două traverse deodată. Arthur avea umerii laţi, şoldurile înguste, iar părul lung şi negru ca pana-corbului, la fel ca al soră-si, se clătina în ritmul paşilor. „Singur m-a rugat, se gândea Red morocănos. Singur. Şi de ce m-o fi rugat cu disperare? Tremura tot, lacrimi în ochi: «Luaţi-mă, mister Schuhart! Mi-au propus-o diferiţi oameni, dar aş fi vrut numai cu dumneavoastră. Nici unul nu-l bun de nimic! Tata, eh… „ Dar acum el nu mai poate» „. Redrick întrerupse cu un efort de voinţă această amintire. Îi era scârbă să se mai gândească la sora lui Arthur. „Pur şi simplu e de neconceput: aşa o femeie superbă ai iubi-o o viaţă-ntreagă, dar în realitate nu poţi iubi o asemenea nulitate, o păpuşă moartă. E toată doar o minciună, nu şi femeie”. Parcă şi-acum îşi amintea de nasturii de la bluza mamei, aurii; semitransparenţi, de chihlimbar, care parcă te îmbiau să-l bagi în gură şi să-l sugi, aşteptând să simţi o dulceaţă neobişnuită. Şi îi lua în gură, îi sugea şi, de fiecare dată, era profund dezamăgit însă mereu uita această deziluzie, adică nu o uita, dar, pur şi simplu, refuza s-o creadă.

          „Dar poate că mi l-a trimis papahen, se gândi el la Arthur. Ia uite ce armă are în buzunarul de la spate… Nu, nu cred. Sterviatnik doar mă ştie. Sterviatnik ştie că nu e de glumit cu mine. Şi ştie cum sunt în Zonă. Nu, toate astea-s fleacuri. Nu este nici primul care m-a rugat, nici primul care a vărsat lacrimi. Alţii se târau şi-n genunchi… Iar armele… Toţi le poartă când merg pentru prima dată. Prima şi ultima… Oare ultima?… Ehe, e ultima dată, măi băieţel! Ai văzut ce-a ieşit din Sterviatnik? Ultima dată. Da, papahen. Să fi ştiut ce trăsnaie i-a trecut prin cap băiatului tău, l-ai fi trosnit cu cârjele până rămânea lat. Băiatul tău, rodul Zonei… „ Şi, dintr-o dată, simţi că în faţă este ceva, nu prea departe, la vreo treizeci-patruzeci de metri.

          — Stai, îi zise lui Arthur.

          Băiatul împietri. Avea reflexe bune: rămăsese ca o statuie, cu piciorul ridicat, iar apoi, încet şi cu precauţie, şi-l puse pe pământ. Redrick se opri alături de el. Linia de cale ferată cobora aici şi se pierdea complet în ceaţă, iar acolo, în pâclă, era ceva. Ceva mare şi nemişcat. Nu era periculos. Redrick trase precaut aerul prin nări. Da, nu era periculos.

          — Dă-l drumul înainte, zise şi aşteptă ca Arthur să facă un pas, apoi îl urmă. Cu coada ochiului, vedea faţa lui Arthur, profilul lui perfect, pielea curată a obrazului şi buzele strânse cu înverşunare sub mustăcioara subţire.

          Se scufundară în ceaţă, întâi până la brâu, apoi până la gât, iar după câteva secunde se zări în faţă silueta deformată a vagonetului.

          — Gata, hotărî Redrick şi începu să-şi dea jos rucsacul. Stai jos, unde eşti acum. Odihnă şi fumat.

          Arthur îl ajută să-şi scoată rucsacul, apoi se aşeză alături, pe şina ruginită. Redrick desfăcu unul din buzunarele rucsacului, scoase un pachet cu mâncare şi termosul cu cafea; în timp ce Arthur desfăcea pacheţelul şi punea sandviciurile pe rucsac, scoase de la piept bidonaşul, deşurubă căpăcelul şi, închizând ochii, trase câteva înghiţituri, savurându-le.

          — Vrei şi tu? Îi oferi, ştergând cu palma gâtul bidonaşului. Pentru curaj…

          Arthur refuză, îmbufnat.

          — Pentru curaj n-am nevoie, mister Schuhart. Mai bine o cafea, dacă-mi daţi voie. Aici e foarte umed, nu-l aşa?

          — Umed, acceptă Redrick. (Strecură bidonaşul la loc, alese un sandvici şi începu să mestece.) Când ceaţa se va destrăma, o să vezi că pe aici, primprejur, sunt doar mlaştini. Cândva, prin locurile astea au fost ţânţari, ceva de groază.

          Tăcu brusc şi turnă cafea. Era fierbinte, vâscoasă, dulce şi era mai plăcut s-o bei acum în loc de alcool. Aroma ei îl purta cu gândul acasă. La Guta. Şi nu pur şi simplu la Guta, ci la Guta în capoţel, somnoroasă, păstrând încă o cută de la pernă pe obraz.

          „M-am băgat ca musca-n lapte. Cinci sute de mii… Ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Ce, vreau să-mi cumpăr un bar? Banii sunt necesari ca să nu te gândeşti la ei. Asta, cam aşa e. Aici a zis bine Dick, dar, în ultimul timp, nu prea m-am gândit la ei. La ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Casă am, grădină am, şomer nu, ajung în Marmont… Totuşi, m-a urnit Sterviatnik. M-a învârtit ca pe un tinerel… „

          — Mister Schuhart, zise, pe neaşteptate, Arthur, uitându-se într-o parte. Dumneavoastră credeţi cu adevărat că această chestie îndeplineşte dorinţele?

          — Prostii, zise Redrick neatent şi se opri imediat, ţinând în mână păhărelul care-l ducea la gură. Da' de unde ştii tu pentru care chestie mergem?

          Arthur râse jenat, îşi trecu mâna prin părul negru ca pana-corbului, se scărpină şi zise.

          — Uite aşa… Mi-am dat seama… Nici nu mai ştiu ce anume m-a determinat să ajung la ideea asta… În primul rând, tata. Înainte, bombănea tot timpul despre acest Glob de Aur, dar în ultima vreme încetase s-o mai facă, şi-n plus de asta venea mereu pe la dumneavoastră. Dar ştiu că nu sunteţi prieten cu el, chiar dacă îndruga vrute şi nevrute… În al doilea rând, în ultimul timp, era aşa… Cam ciudat. (Arthur râse din nou şi îşi scutură capul amintindu-şi ceva.) Dar am înţeles totul, în sfârşit, când aţi încercat împreună acest dirijabil mic pe maidan… (Dădu cu palma în rucsac, unde era rulat strâns învelişul balonului.) La drept-vorbind, v-am urmărit atunci şi când am văzut că ridicaţi sacul cu pietre şi-l purtaţi deasupra pământului, totul mi s-a limpezit. După părerea mea, în Zonă, în afară de Globul de Aur, nu a mai rămas nimic greu. Muşcă din sandvici şi zise îngândurat, cu gura plină: Numai că nu înţeleg cum o să-l agăţaţi, pentru că, probabil, este neted…

          Redrick îl privi în tot acest timp pe deasupra păhărelului, gândind cât de diferiţi sunt ei. Tatăl şi fiul. N-au nimic comun. Nici faţa, nici vocea, nici sufletul. Sterviatnik are vocea libidinoasă, răguşită, ticăloasă. Doar atunci când povestea despre asta vorbea frumos şi nu se putea să nu-l asculţi. „Roşcovanule, zicea atunci, aplecându-se deasupra mesei. Numai noi doi am mai rămas, iar pentru amândoi avem doar două picioare. Şi ambele ale tale… Asta este poate cel mai valoros lucru existent în Zonă! Cui îi rămâne, dacă nu ţie, hmm? Acestor simandicoşi cu maşinile lor la scară? Doar eu l-am găsit. Eu! Câţi de-ai noştri n-au pierit pe drum? Dar eu l-am găsit! Şi l-am păstrat pentru mine! Şi poate că nici acum nu l-aş fi dat nimănui, dar, vezi bine, nu mai am mâinile aşa de lungi. Şi-n afară de tine, n-a mai rămas nimeni. Pe câţi ţângăi nu i-am învăţat? O şcoală întreagă am deschis pentru ei. Dar ei nu pot. Au alt sânge… Ei bine, nu mă crezi. Nu mă crezi şi nici nu trebuie. Pentru tine, banii. Mie-mi dai cât vrei şi sunt sigur că n-o să rămân nemulţumit… Iar eu voi avea din nou picioare. Picioarele să mi le iau înapoi, mă-nţelegi? Doar Zona mi le-a luat şi poate că tot Zona o să mi le dea înapoi…

          — Ce? Se dezmetici Redrick.

          — Am întrebat dacă pot să fumez, mister Schuhart.

          — Da… Fumează, fumează… Şi eu am să fumez…

          Bău restul de cafea, scoase o ţigară şi, răsucind-o, privi ceaţa care se rărea. „Psihopat, se gândi. Dement. Vrea picioare… Lindina!”.

          Din discuţiile acelea îi rămăsese în suflet o senzaţie neplăcută care nu se dizolvase în timp, se tot strângea şi iar se strângea. Nu pricepea ce-ar fi putut să fie asta, dar îl deranja, de parcă s-ar fi molipsit cu ceva de la Sterviatnik, dar nu cu o porcărie, ci, invers, cu o forţă. Oare cu o putere?… Nu, nu cu putere. Da' atunci cu ce? „În sfârşit, dă-le dracu'! Dar hai să zicem şi-aşa. Să presupunem că n-aş fi intrat încă în Zonă. Că eram gata să plec, că mi-am făcut chiar şi rucsacul, dar s-a întâmplat ceva… De exemplu, că m-au înhăţat. Ar fi fost rău?… Bineînţeles că da. Păi de ce? Aş fi pierdut cumva banii?… Da de unde. Nu-l vorba de bani… Pentru că acest obiect va cădea în mâna «broaştelor râioase» sau a lui Răguşitu' şi Ciolănosu'?… Ei, asta da. E ceva. Mi-ar fi fost şi mie necaz… Dar ce-am cu toate astea? În fond tot lor le pică”.

          — Brrr!… (Arthur se scutură.) Te pătrunde până la oase. Mister Schuhart, poate îmi daţi acum şi mie o gură.

          Redrick scoase bidonasul în tăcere şi i-l întinse. „Dar n-am fost de acord chiar de la început. De douăzeci de ori l-am trimis pe Sterviatnik undeva, iar a douăzeci şi una oară am acceptat. Mă cuprinsese parcă o moleşeală, iar ultima discuţie a fost scurtă şi concisă: «Hai noroc, Roşcovane. Ţi-am promis o hartă. Poate te uiţi totuşi pe ea!» Şi m-am uitat în ochii lui, erau ca doi furunculi, galbeni, cu punctişorul negru la mijloc şi i-am zis: «Dă-mi-o». Şi gata. Mi-aduc aminte că eram beat atunci, o săptămână întreagă băusem, şi-n suflet nu mai era nimic… Ei, drace, tot una e! Am mers şi am tot mers. De ce tărăgănez lucrurile? Ce, mi-o fi frică?… „

          Tresări. Un geamăt prelung şi jalnic se porni brusc din ceaţă. Redrick sări în sus ca ars şi tot aşa făcu şi Arthur. Dar se aşternuse deja liniştea; se auzea numai foşnetul pietrişului mărunt care curgea de pe terasament, de sub picioarele lor.

          — Probabil că s-au aşezat rocile, şopti cu greutate Arthur. Vagonetele cu rocă… Stau de mult…

          Redrick privea drept în faţă şi nu vedea nimic. Îşi aduse aminte. Asta fusese într-o noapte. Se trezise ca dintr-un coşmar din cauza aceluiaşi sunet lung şi trist. Numai că ăsta nu mai era un coşmar. Maimuţica ţipa stând în patul ei de lângă geam, iar din celălalt capăt al casei îi răspundea tăticu cam la fel, tot aşa de lung şi scârţâitor, numai că un pic mai gâlgâitor. Şi aşa, s-au tot chemat reciproc în întuneric, o sută de ani şi încă o sută de ani. Guta se trezise şi ea şi-l apucase pe Redrick de mână. Simţea umărul ei acoperit brusc de o sudoare rece şi aşa au stat toţi aceşti o sută de ani şi încă o sută de ani ascultând, iar când Maimuţica tăcu şi se culcă, el mai aşteptă un pic, pe urmă se sculă, coborî la bucătărie şi bău cu sete o jumătate de sticlă de coniac. Şi din noaptea aceea începu să bea…

          — Roca, zise Arthur. Ştiţi… Ea cu timpul se lasă… De la umezeală şi din alte motive…

          Redrick se uită la faţa lui palidă şi din nou se aşeză. Ţigara dintre degetele lui căzuse pe undeva şi atunci îşi aprinse alta nouă. Arthur mai zăbovi în picioare, uitându-se în toate părţile cu teamă, pe urmă se aşeză şi el şi râse încet:

          — Eu ştiu, mi-a povestit cineva, că în Zonă s-ar putea să mai locuiască cineva. Nişte oameni, acolo… Nu, nu extratereştri. Chiar oameni. De parcă Vizita i-ar fi prins aici şi i-ar fi transformat în mutanţi… S-au adaptat la noile condiţii. Aţi auzit ceva despre asta, mister Schuhart?

          — Da, zise Redrick. Numai că nu aici. Undeva în munţi, la nord-vest. Nişte ciobani.

          „Cu ce m-oi fi molipsit de la el? Cu nebunia lui, desigur. Deci, iată de ce sunt aici. Iată ce caut pe-aici… „

          O senzaţie stranie şi foarte nouă îl umplea încet. Îşi dădea seama că de fapt nu este deloc nouă, că îi rodea ficaţii mai de mult, dar ca numai acum începuse să înţeleagă şi să-l fie clar totul. Şi ceea ce părea înainte o prostie, o halucinaţie nebunească a boşorogului ieşit din minţi, se transformase într-o unică speranţă, într-un singur sens al vieţii, pentru că numai acum îi era clar: singurul lucru care-l rămăsese pe lumea asta, singurul pentru care trăise în ultimele luni era speranţa într-o minune. Iar el, prostul şi tâmpitul, respingea această speranţă, o călca în picioare, îşi bătea joc de ea şi o îneca în băutură, pentru că aşa fusese obişnuit. Pentru că niciodată în viaţă, chiar şi-n copilărie, nu contase pe nimeni în afară de el însuşi şi pentru că încă de-atunci această încredere în el însuşi nu se exprimase decât în cantitatea de „verzişori” pe care avea norocul s-o smulgă, s-o tragă cu dinţii din haosul indiferenţei care-l înconjura. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa ar fi rămas şi mai departe, dacă n-ar fi nimerit într-un asemenea impas din care nu-l mai puteau scoate nici „verzişorii”. Un impas în care încrederea în tine însuţi era o absurditate… Şi acum această speranţă, care deja nu mai era o speranţă, ci o credinţă în minune îl umplea până-n creştetul capului şi se mira cum putuse trăi până acum într-o asemenea beznă nemărginită, fără o rază de lumină…

          Râse şi-l lovi pe Arthur în umăr…

          — Ei! Cum e, stalker? Te sfâşie? Ţi-e frică?… Odihneşte-te, frăţioare. Nu te ruşina. Zona!

          Arthur se uită la el mirat, zâmbind şovăielnic, iar Redrick făcu între timp un cocoloş din hârtia unsuroasă de la sandviciuri, îl aruncă sub vagonet şi se culcă pe-un cot, sprijinindu-se de rucsac.

          — Bine, zise el. Presupunem că acest Glob de Aur, într-adevăr… Ce ţi-ai fi dorit?

          — Deci totuşi credeţi?

          — N-are importanţă… Cred sau nu cred. Tu răspunde-mi la întrebare.

          Şi, brusc, deveni curios ce poate cere Globului de Aur un astfel de băiat, încă un papă-lapte, „liceanul” de ieri. Se uita cu o curiozitate amuzată cum Arthur se încruntă, mustăceşte, ridică ochii şi apoi îşi lăsă privirea în jos.

          — Bineînţeles, picioarele lui tata… Rosti, în sfârşit, Arthur. Ca să fie bine totul acasă.

          — Minţi, minţi, îl întrerupse cu blândeţe. Bagă de seamă, frăţioare. Globul de Aur îndeplineşte numai dorinţele ascunse. Numai acelea pentru care ai fi în stare să-ţi bagi gâtu-n ştreang dacă nu s-ar îndeplini.

          Arthur Barbridge roşi, ridică din nou privirea spre Redrick şi iar şi-o lăsă în jos, înroşindu-se ca para focului, aproape să-l dea lacrimile.

          Redrick zâmbi şi spuse duios:

          — Totul e clar, dar asta nu e treaba mea. Păstrează-ţi secretul… Şi, dintr-o dată, îşi aminti de pistol şi se gândi că, până mai are timp, trebuie să ţină seamă de toate, pe cât posibil. Ce ai în buzunarul de la spate? Întrebă nepăsător.

          — Un pistol, mormăi Arthur şi se muşcă de buză.

          — Pentru ce?

          — Ca să trag! Răspunse Arthur provocator.

          — Hai, termină! Se răsti Redrick şi se apropie. Dă-mi-l! În Zonă n-ai în cine să tragi! Haide!

          Arthur încercă să zică ceva, dar tăcu, duse mâna la spate, scoase Coltul militar şi, ţinându-l de ţeavă, i-l întinse. Redrick înşfăcă pistolul de mânerul cu striaţii, îl aruncă în sus, îl prinse şi întrebă:

          — Ai o batistă? Dă-mi-o ca să-l înfăşor…

          Luă de la Arthur batista, curată şi mirosind a apă de colonie, înfăşură pistolul şi puse pachetul pe o bârnă.

          — Deocamdată, lasă-l să stea aici, explică el. Dacă vrea Cel de Sus, ne întoarcem tot pe aici şi îl luăm. Poate că într-adevăr o să trebuiască să ne apărăm de patrulă… Deşi, frăţioare, ca să tragi în patrulă…

          Arthur clătină din cap.

          — Nu de asta l-am luat, spuse înciudat. Acolo e numai un singur cartuş. Dacă se va întâmpla ceva, ca atunci, cu tata…

          — Ia uită-te la el, se miră Redrick, privindu-l fix. Să n-ai grijă de asta. Dacă se întâmplă ceva, cum a fost cu taică-tu, am să pot să te mai car… Uite că s-a crăpat de ziuă!

          Ceaţa se topea văzând cu ochii. Pe terasament dispăruse, iar jos şi în depărtare negura lăptoasă se aşternea şi se dizolva, prin ea întrezărindu-se crestele ovale şi păroase ale dealurilor. Între dealuri, pe ici, pe colo, apărea suprafaţa încreţită a mlaştinii oţetite, acoperită de răchitiş rar şi prăpădit, la orizont, după dealuri, piscurile munţilor se încălziseră, cu o lumină galben-deschisă, iar cerul de deasupra lor era senin şi albastru. Arthur privi înapoi peste umăr şi scoase un ţipăt de exaltare. Redrick se uită şi el înapoi. La răsărit, munţii păreau negri, iar deasupra lor pâlpâia şi sclipea binecunoscuta lumină de smarald. Zorii verzi ai Zonei… Redrick, desfăcându-şi cureaua, spuse:

          — Nu vrei să te uşurezi? Vezi că p-ormă n-o să ai nici unde şi nici timp…

          Se duse după vagonet, se aşeză pe vine, pe terasament, şi, gemând, privea cât de repede se topeşte lumina verde inundată de o boare roz, în timp ce, după un vârf, o feliuţă de soare se chinuia să strălucească. Şi dintr-o dată dealurile aşternură umbre liliachii, totul deveni contrastant, reliefat, se vedea ca-n palmă şi chiar în faţa lui, la vreo două sute de metri, Redrick zări elicopterul. Pesemne că nimerise în plin centrul unei „chelii a ţânţarului” şi tot fuselajul lui era turtit, semănând cu o clătită uriaşă de fier. Numai coada rămăsese intactă: era numai un pic îndoită şi atârna deasupra luminişului dintre dealuri ca un cârlig enorm şi negru. Elicea de echilibrare rămăsese şi ea intactă, iar când adia vântul se învârtea cu un scârţâit sinistru. „Chelia” probabil fusese extrem de puternică, din moment ce elicopterul nu apucase nici măcar să ardă. Pe fierul turtit se vedea clar emblema roşie-albastră a forţelor aeriene militare regale, semn pe care Redrick nici nu mai ţinea minte de câţi ani nu-l mai văzuse. De fapt, uitase chiar cum mai arăta.

          Terminându-şi treaba, Redrick se întoarse la rucsac, scoase harta şi o întinse pe roca topită din vagonet. Cariera nu se vedea de aici, era mascată de un deal, pe creasta căruia se afla un pom ars, înnegrit. Dealul trebuia ocolit prin dreapta, printr-o vâlcea aflată între acest deal şi un altul, care şi el era vizibil, complet pleşuv, ros de surpături, din care se scurseseră pietre brune pe tot povârnişul.

          Toate reperele corespundeau, dar Redrick nu se simţea satisfăcut. Instinctul lui de stalker încercat refuza categoric ideea absurdă şi nenaturală de a duce o potecă printre două dealuri apropiate. „În sfârşit. Las' că mai vedem noi. O să ne lămurim mai bine la faţa locului”. Până la vâlcea, poteca trecea prin mlaştină, pe un loc deschis şi neted, ce părea nepericulos de aici. Privindu-l însă mai atent, Redrick distinse, printre muşuroaiele uscate, o pată de culoare gri-închis. Se uită pe hartă. Acolo era desenată o cruciuliţă şi, cu litere strâmbe, era scris „Fantele”. Linia roşie punctată a potecii era puţin mai la dreapta cruciuliţei. Porecla parcă îi era cunoscută, dar cine fusese „Fantele” ăsta, cum arăta şi când trecuse pe-aici, Redrick nu-şi mai putea aminti. În schimb, îşi aminti de sala plină de fum a „Borjului”, de mutrele feroce ale beţivilor, de labele lor imense şi roşii care strângeau paharele, de hohotele ca de tunet izbucnite din boturile căscate, cu dinţii gălbejiţi. O turmă formidabilă de titani şi giganţi adunaţi la adăpat – una din cele mai clare amintiri ale copilăriei: prima vizită la „Borj”. „Ce-am adus atunci? Mi se pare că un» biberon «. Sosit direct din Zonă, ud leoarcă, înfometat şi complet buimăcit, am năvălit în «bombă» cu sacul pe umăr, am trântit marfa pe tejghea în faţa lui Emest şi m-am uitat de jur-împrejur rânjind ameninţător. Am suportat bombardamentul glumelor batjocoritoare, am aşteptat până când Emest, pe atunci tânăr şi întotdeauna cu papion, mi-a numărat nişte verzişori… Adică nu, pe atunci încă nu erau verzişori, erau pătrăţele regale, cu o gagică severă într-un balon şi cu o coroniţă pe cap… am aşteptat, am ascuns banii în buzunar şi, pe neaşteptate, chiar pentru mine, am înşfăcat de pe tejghea o halbă grea de bere şi luându-mi avânt, am proiectat-o într-un rât din apropiere, care tot mai rânjea”… Redrick zâmbi şi se gândi: „Poate ăla era «Fantele»?”

          — Se poate printre coline, domnule Schuhart? Îl întrebă Arthur încet, la ureche. Stătea alături şi se uita şi el pe hartă.

          — Vedem noi acolo, zise Redrick.

          Pe hartă mai erau încă două cruciuliţe. Una pe coasta dealului cu pomul ars, iar cealaltă pe o suprafaţă a dealului vecin. Canişu' şi Ochelaristu'. Poteca trecea pe undeva mai jos printre cruciuliţe.

          — Vedem noi acolo, repetă, împăturind harta şi băgând-o în buzunar.

          Îl privi pe Arthur şi îi ordonă:

          — Ajută-mă să-mi pun rucsacul pe spate… Procedăm ca mai înainte, zise scuturând rucsacul şi aranjându-şi curelele mai comod. Ai să mergi înainte, ca să te văd în fiecare clipă. Nu priveşti înapoi şi-ţi destupi urechile. Ordinul meu e lege. Bagă de seamă că o să ne târâm mult timp, aşa că să nu-ţi fie frică de noroi, iar dacă-ţi ordon: mutra-n noroi… Fără discuţii… Încheie-ţi scurta. Eşti gata?

          — Sunt gata, şopti Arthur. Era foarte nervos, iar roşeaţa din obraji îi dispăruse ca şi cum nu fusese niciodată.

          — Uite şi prima direcţie. (Redrick indică cu mâna colina apropiată, la o sută de paşi de terasament.) E clar? Dă-l drumu'!

          Arthur înghiţi în sec şi, păşind peste şină, începu să coboare terasamentul. Pietrişul se rostogolea cu zgomot sub paşii lui.

          — Mai uşor, mai uşor, îl temperă Redrick.

          Începu să coboare după el cu precauţii, menţinând echilibrul rucsacului, extrem de greu, numai din muşchii picioarelor. Cu coada ochiului, îl urmărea tot timpul pe Arthur. „Îi e cam frică. Foarte bine că îi e frică. Probabil că simte. Dacă are instinctul lui taică-su, atunci ar trebui să simtă… Dacă ai şti Sterviatnik că de data asta am să te ascult: «Şi uite aici, Roşcatule, singur n-ai să poţi trece. Vrei nu vrei, dar o să trebuiască să iei pe cineva cu tine. Pot să-ţi dau pe unul dintre elevii mei, de care să nu-mi pară rău». M-ai convins. Prima dată în viaţă am fost de acord să fac o treabă ca asta. Dar poate că o să iasă bine. Totuşi, pe mine nu mă cheamă Sterviatnik, poate născocim ceva… „

          — Stop, îi ordonă lui Arthur.

          Băiatul se opri, stând în apa ruginită până la glezne şi până cobori Redrick, mlaştina îl trăsese deja până la genunchi.

          — Vezi piatra? Întrebă Redrick. Uite-acolo, sub colină. Hai spre ea!

          Arthur porni înainte. Redrick îl lăsă vreo zece paşi şi porni pe urmele lui. Mlaştina împuţită clefăia sub picioare. Era o mlaştină moartă: nu erau nici musculiţe, nici broaşte şi chiar răchitişul se ofilise şi putrezise. Redrick, ca de obicei, privea în jur, dar deocamdată totul părea liniştit. Colina se apropia încet, ascunzând soarele care era încă la orizont şi care, pe urmă, acoperi toată zarea. Lângă piatră, Redrick privi înapoi spre terasament. Terasamentul era scăldat în soare, acolo zăcea şi trenul cu zece vagonete. O parte dintre ele căzuseră de pe şine şi stăteau răsturnate. Terasamentul de dedesubt era îngropat sub roca roşcată ce căzuse din vagonete, iar mai departe, spre carieră, la nord de tren, cerul de deasupra şinelor tremura şi se revărsa, iar din când în când izbucneau acolo curcubee mici. Redrick se uită la această vibrare, scuipă şi întoarse capul.

          — Mai departe, zise şi Arthur îşi întoarse spre el faţa încordată. Vezi cârpele alea? Nu, nu acolo… Uită-te mai la dreapta…

          — Da, şopti Arthur.

          — Deci aşa. Astea le-a purtat cândva un oarecare „Fante”. Demult. Nu a ascultat de oamenii mai mari şi acum stă acolo, special ca să arate oamenilor deştepţi drumul. Ocoleşte-l cu două degete spre dreapta. Le-ai luat? Ţi-ai fixat punctul? Aproximativ pe-acolo pe unde răchitişul este mai des… Hai, mişcă-te!

          Acum, mergeau paralel cu terasamentul. Cu fiecare pas, apa de sub picioare se micşora, şi-n curând striveau muşuroaiele uscate şi elastice. „Pe hartă, peste tot în această porţiune, sunt numai mlaştini, se gândi Redrick. S-a învechit harta. Barbridge n-a mai trecut de mult pe aici, tocmai d'aia s-a învechit. Şi asta-l prost. Bineînţeles că e mai uşor să mergi pe uscat, dar era mai bine dacă aici ar fi fost mlaştină… Ia uită-te la el cum merge. Parcă-l pe Bulevardul Central”.

          Arthur se înviorase probabil şi mergea acum cu paşi întregi. O mână şi-o strecurase în buzunar, iar cealaltă o legăna vesel, de parcă era la plimbare. Atunci Redrick se scormoni prin buzunar, alese o piuliţă de vreo douăzeci de grame şi, ochindu-l, îl lovi în cap. Piuliţa îl nimeri pe Arthur direct în ceafă. Băiatul scheună, îşi prinse capul în mâini şi, încovoindu-se, se prăbuşi pe iarba uscată. Redrick se opri deasupra lui.

          — Aici aşa se întâmplă, dragă Archie, îi zise povăţuitor. Aici nu e bulevard. Şi nici n-ai ieşit cu mine la plimbare.

          Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din cap.

          — E clar? Întrebă Redrick.

          Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din cap.

          — Foarte bine. Iar altă dată îţi mai trântesc şi una în dinţi. Dacă o să mai rămâi viu. Hai, mişcă!

          „Cred că din băiat putea să iasă un stalker… Şi, probabil, l-ar fi chemat «Chipeşul». «Chipeşul Archie». Am mai avut noi un Chipeş pe care-l chema Dickson, iar acum toţi îl strigă «Hârciogul». Singurul stalker care a căzut în «maşina de tocat» şi care a scăpat. A avut noroc. Caraghiosul de el şi acum mai crede că Barbridge l-a scos din «maşina» aia. Pe dracu'! L-a scos din Zonă, asta e adevărat… Şi uite-aşa a făcut Barbridge o faptă eroică… Numai să fi încercat să nu-l scoată! Încă de pe atunci, se cam plictisiseră toţi de găinăriile lui şi băieţii i-o spuseseră în faţă: «Mai bine să nu te întorci singur». Şi chiar atunci Barbridge a primit şi porecla de Sterviatnik. Până atunci purtase porecla «Gloaba» „.

          Redrick simţi dintr-o dată pe obrazul stâng o deplasare aproape imperceptibilă de aer şi, imediat, fără să se mai gândească, strigă:

          — Opreşte-te!

          Întinse apoi mâna în partea stângă. Curentul de aer era mai puternic acolo. Undeva, între ei şi terasament, se instalase „chelia ţânţarului”, poate chiar se deplasa pe terasament, că doar nu degeaba se răsturnau vagoneţii.

          Arthur stătea nemişcat. Nici măcar nu întoarse capul.

          — Fă-o mai la dreapta. Aşa.

          „Mda. Ar fi ieşit un stalker bun… Măi, Schuhart. Ţi-o fi milă de el? Asta-ţi mai lipsea. Da' de tine a avut cineva milă?… De altfel, da. A fost cineva. Lui Kirill i-a fost milă de mine. Şi lui Dick Nunan îi e milă de mine. Poate nu atât milă de mine cât poate se lipeşte de Guta, da' poate că îi e şi milă. La oamenii cinstiţi, una n-o împiedică pe cealaltă… Numai eu nu am pe nimeni de care să pot avea milă. Şi va trebui să aleg sau… Sau. „ Şi pentru prima dată îşi imagină cu clarviziune aceasta alegere: sau Archie, sau Maimuţica. Dar aici n-ai ce să alegi. Totul e foarte clar… „Numai dacă minunea este posibilă”, zise o voce înlăuntrul lui şi el înnăbuşi această voce interioară cu groază şi răutate.

          Au trecut pe lângă grămada de cârpe cenuşii. Din „Fante” nu mai rămăsese nimic şi doar puţin mai departe, în iarba ofilită, zăcea un băţ lung, complet ruginit: căutătorul de mine. Pe atunci, mulţi foloseau „căutătoarele de mine”, trăgeau speranţă în ajutorul lor ca în Dumnezeu, iar pe urmă, după ce au pierit doi stalkeri la rând, la interval de câteva zile, omorâţi de descărcările subterane, s-a terminat şi cu ele… „Da' cine naiba era Fantele ăsta? L-o fi adus Sterviatnik sau a venit singur pe-aici? Şi ce-l atrage pe toţi cariera asta? De ce n-am auzit nimic despre asta?… Drace, ce mai arde! Şi asta-l încă de dimineaţă. Ce-o să fie mai pe urmă!… „

          Arthur, care mergea în faţa lui la vreo cinci paşi depărtare, îşi ridică mâna şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Redrick se uită la soare. Era încă jos. Şi, dintr-o dată, realiză că iarba uscată de sub picioare nu mai foşneşte ca mai-nainte, parcă scârţâie precum amidonul şi nu mai este ţepoasă şi aspră ca-nainte, ci moale şi tremurătoare, mărunţindu-se sub cizme ca zdrenţele de cenuşă. Văzu clar urmele lui Arthur şi se aruncă la pământ urlând: „Culcat!”

          Căzu cu faţa în iarbă, care-l sări în obraz ca un praf şi scrâşni din dinţi cu răutate, că nu avusese noroc. Stătea culcat, nemişcat, sperând că poate totuşi trece, deşi înţelegea că nimeriseră în capcană. Căldura se înteţise, îi învăluia tot corpul ca un cearceaf opărit, iar ochii îi erau plini de sudoare. Într-un târziu, ţipă la Arthur: „Nu te mişca. Rabdă!” Şi începu să rabde şi el. Ar fi răbdat şi totul ar fi fost în regulă, doar ar fi transpirat, dar Arthur nu mai rezistă. Ori nu auzise strigătul lui, ori se speriase prea tare, ori îl dogorise mai tare decât pe el, în orice caz nu mai reuşi să se controleze şi, cu un muget, fugi încovoiat, ca un apucat, acolo unde îl gonea instinctul lui absurd, înapoi, exact într-acolo unde nu trebuia în nici un caz să fugă. Redrick abia avu timp să se ridice puţin şi să-l prindă de picior cu amândouă mâinile. Arthur se prăbuşi la pământ ca un butuc, ridicând un nor de cenuşă, ţipă isteric cu o voce neobişnuit de ascuţită, şi, lovindu-l pe Redrick cu celălalt picior direct în faţă, începu să se zbată şi să se zvârcolească ca un apucat. Dar stalkerul, pierzându-şi raţiunea din cauza durerii, se târâ peste el, lipindu-şi faţa arsă de scurta lui de piele, vrând să-l strivească, să-l bage în pământ cu amândouă mâinile. Îl ţinea de părul lung, ţintuindu-l capul care se zbătea, îl lovea nebuneşte cu şpiţul şi cu genunchii peste picioare, peste spate, peste fund. Auzea ca prin ceaţă geamătul şi mugetul de sub el, precum şi propriul său urlet răguşit: „Culcat, culcat, te omor… „, iar de sus cădea ceva peste ei de parcă s-ar fi revărsat nişte munţi de cărbuni înroşiţi, îmbrăcămintea îi ardea, deja şi îi trosnea pielea de pe picioare şi din părţi, băşicându-se şi crăpându-se. Strivindu-şi fruntea de cenuşa fumurie, strivea convulsiv sub piept capul acestui mucos blestemat, până când nu mai rezistă şi urlă din toate puterile…

          Nu-şi mai amintea când s-a terminat totul. A înţeles că putea să respire din nou, că aerul devenise din nou aer şi nu aburul încins care îi ardea gâtlejul, a priceput că trebuie s-o şteargă cât mai repede din acest cuptor diavolesc, până când acesta nu se lasă din nou peste ei. Se ridică de pe Arthur, care zăcea complet nemişcat, îi prinse ambele picioare sub braţ şi, ajutându-se de mâna liberă, se târâ înainte, nedezlipindu-şi privirea de margine, dincolo de care iarba era din nou moartă, uscată, ţepoasă, totuşi adevărată şi ea i se părea acum un lăcaş al vieţii.

          Cenuşa îi scârţâia printre dinţi, peste faţa arsă treceau resturi de arşiţă, iar sudoarea îi curgea direct în ochi, pentru că, probabil, nu mai avea nici gene, nici sprâncene. Îl trăgea pe Arthur după el şi acesta, parcă dinadins, se agăţa de toate cu scurta lui blestemată. Spatele opărit îl ardea, iar rucsacul îi lovea la fiecare mişcare ceafa arsă. Redrick se gândi cu groază că poate a pierdut direcţia din cauza durerii şi zăpuşelii şi că acum n-o să mai răzbească. De frică, începu sa se târască mai repede, ajutându-se de cotul liber şi de genunchi, scoţând prin gâtlejul uscat cele mai scârboase înjurături care îi treceau prin cap, iar pe urmă, cu o bucurie nebună, îşi aminti că la piept are un bidonaş aproape plin, prietenul lui drag. Numai de-ar putea să răzbată. „Încă puţin, hai Red, hai mă Roşcatule, uite aşa, încă puţin”.

          Pe urmă, zăcu mult timp, cu faţa şi mâinile în apa rece şi ruginită, inspirând din când în când, cu desfătare, răcoarea aerului putred. Ar fi stat aşa un secol, dar îşi impuse să se ridice şi, stând în genunchi, aruncă rucsacul. Se apropie în patru labe de Arthur, care tot mai zăcea nemişcat la vreo treizeci de paşi de mlaştină şi îl răsturnă pe spate. Mda, fusese frumos băiatul. Acum mutrişoara lui drăguţă părea o mască neagră-cenuşie de sânge coagulat amestecat cu cenuşă şi câteva secunde Redrick privi cu o curiozitate stupidă dârele lungi de pe această mască: urmele de la pietre şi muşuroaie. Apoi se ridică în picioare, îl luă pe Arthur de subţiori şi îl târâ spre apă. Arthur respira greu, hârâia, şi, din când în când, gemea. Redrick îl azvârli cu faţa în balta cea mai mare şi plonjă şi el alături, retrăind cu plăcere mângâierile ude şi reci ca gheaţa. Arthur începu să gâlgâie, să se mişte, îşi trase mâinile de sub el şi ridică capul. Ochii îi erau holbaţi, înghiţea aerul cu sete, tuşea şi scuipa. Apoi privirea îi reveni la normal şi-atunci se uită la Redrick.

          — Pfffuu… Îşi scutură el capul, stropind în jur cu apă murdară. Ce-a fost asta, domnule Schuhart?

          — Moartea, rosti cam nedesluşit Redrick şi începu să tuşească. Îşi pipăi faţa. Îl durea cumplit. Nasul i se umflase, dar sprâncenele şi genele, curios, erau la locurile lor. Şi pielea de pe mâini era intactă, numai că se înroşise: probabil că nici bucile nu-l arseseră până la os… Se pipăi. Nu, e clar că nu e până la os, chiar şi pantalonii rămăseseră întregi. Doar că arătau de parcă ar fi fost opăriţi…

          Arthur îşi atingea şi el faţa, pipăind-o încet, cu degetele. Acum, când această mască terifiantă dispăruse, spălată de apă, fizionomia lui era, contrar aşteptărilor, aproape normală. Câteva zgârâieturi, o leziune pe frunte, buza de jos tăiată, iar restul… Restul era în regulă.

          — Niciodată n-am auzit de aşa ceva, spuse Arthur şi privi înapoi.

          Redrick se uită şi el. Pe o iarbă cenuşie ca scrumul rămăseseră multe urme şi se miră cât de scurt fusese acel drum cumplit şi nesfârşit pe care se târâseră pentru a-şi salva viaţa. Nu erau mai mult de douăzeci, treizeci de metri în total, de la un cap la altul. Pe „chelia” asta arsă se târâse într-un zig-zag sălbatic, orbit de frică, ca un gândac pe o tigaie fierbinte. Dar asta nu era nimic; bine că se târâse, în general, pe-acolo pe unde trebuia. Putea foarte bine să nimerească în „chelia ţânţarului”, puţin mai la stânga, sau putea chiar să se întoarcă… „Nu, nu puteam, se îndârji. Un mucos oarecare putea, dar eu nu sunt mucos. Şi dacă n-ar fi fost tâmpitul ăsta, nu s-ar fi întâmplat nimic, mi-aş fi opărit un pic bucile… Şi ăsta ar fi fost tot necazul… „

          Se uită la Arthur cum se spăla, pufnind şi gemând când îşi atingea locurile dureroase. Redrick se ridică, schimonosindu-se când îmbrăcămintea devenită scorţoasă, din cauza arşiţei, îi atingea pielea. Ieşi la loc uscat şi se aplecă deasupra rucsacului. Şi el o păţise cu vârf şi îndesat. Clapele de la buzunarele de sus arseseră, sticluţele cu medicamente plesniseră de căldură, iar de la pata rămasă mirosea insuportabil a medicină. Redrick ridică rămăşiţele care ţineau loc de clape şi începu să scoată cioburile de sticlă şi bucăţile de plastic. Şi-n acel moment, Arthur îi spuse:

          — Vă mulţumesc, domnule Schuhart, că m-aţi scos.

          Redrick tăcu. „La dracu mulţumesc! Am şi nevoie să te salvez”.

          — Eu sunt vinovat, continuă Arthur. Că doar auzisem când mi-aţi ordonat să stau culcat. M-am speriat însă foarte tare, iar când a început să dogorească, mi-am pierdut complet capul. Ştiţi, mi-e tare frică de durere, domnule Schuhart…

          — Hai, ridică-te, spuse Redrick fără să se întoarcă. Asta e încă floare la ureche… Hai odată, ce mai stai?

          Sâsâind de durere, îşi puse rucsacul în spate, aranjându-şi curelele. Avea senzaţia că pielea se scorojise în locurile arse şi se încreţise în riduri dureroase. „Îi e frică de durere… Mânca-te-ar ciuma cu durerea ta cu tot… „ Se uită în jur. „Nu-l nimic. N-am pierdut poteca. Şi-acum deluşoarele astea. Mârşave deluşoare. Stau ca nişte coarne de drac… Şi mai e şi vâlceaua asta dintre ele… „ Adulmecă aerul. „Of, vâlceluţă mârşăvioară! Tocmai tu eşti cea mai mare mârşăvie”…

          — Vezi vâlceaua dintre dealuri? Îl întrebă pe Arthur.

          — O văd.

          — Direct spre ea. Marş!

          Arthur se şterse cu dosul palmei la nas şi porni înainte, pleoscăind prin bălţi. Şchiopăta şi nu mai era tot atât de drept şi chipeş ca mai înainte. Zona îl încovoiase şi pe el, obligându-l să meargă mai încet şi cu mai multă prudenţă. „Şi iată cum am mai scos pe încă unul, se gândi Redrick. Oare al câtelea este? Al cincilea? Al şaselea? Şi-acum mă întreb: De ce? Ce, mi-e rudă? Ce, răspund de el? Ia ascultă, bă, Roşcatule, de ce totuşi l-ai târât? Puteai s-o mierleşti din cauza lui… Şi cred că acum, cu capul limpede, ştiu. E foarte bine că l-am scos, pentru că fără el n-am să mă descurc. Este un ostatic pentru Maimuţica. N-am scos un om, ci dragorul {9} meu. Căutătorul meu de mine. Un şperaclu. Însă acolo, pe locul ăla fierbinte, nu m-am gândit la asta. Îl trăgeam ca pe-o rudă şi nici prin cap nu-mi trecea să-l las, deşi uitasem de toate: şi de şperaclu şi de Maimuţica… Deci înseamnă că sunt într-adevăr un băiat bun? Aşa îmi zice şi Guta. Kirill mi-a sugerat-o şi el, iar Richard numai despre asta bombăne tot timpul… Ce să spun, au şi găsit bunătatea… Ia mai lasă toate astea. Aici nu e loc pentru bunătate, întâi te gândeşti şi apoi dai din mâini şi din picioare. Să fie prima şi ultima dată, e clar? Om bun, hm… Trebuie să-l păstrez pentru «maşina de tocat carne», se gândi el rece şi clar. Aici poţi să treci prin toate, în afară de această maşină”.

          — Stai, îi zise lui Arthur,

          Vâlceaua era în faţa lor şi Arthur stătea, privind pierdut spre Redrick. Vâlceaua era acoperită de un noroi verde, purulent, care lucea unsuros în soare, iar deasupra se unduia un abur uşor, ce se închega între dealuri, încât la treizeci de paşi nu se mai vedea nimic. Şi putoarea. Nu era clar ce putrezea acolo, în borhotul ei, dar Redrick avea impresia că o sută de mii de ouă stricate, sparte şi aruncate peste o sută de mii de capete de peşti şi pisici moarte nu ar fi putut să duhnească ca aici. „O să cam miroasă pe-acolo, Roşcatule, aşa că tu… Vezi să nu intri în derivă”.

          Arthur gemu şi se dădu înapoi. Atunci Redrick îşi alungă toropeala, scoase repede din buzunar un pachet de vată îmbibată cu deodorant, îşi puse în nări două tampoane şi îi întinse şi lui Arthur.

          — Mulţumesc, domnule Schuhart… Abia şopti Arthur. Nu putem cumva să trecem pe undeva pe sus…?

          Redrick îl înşfăcă de păr şi îi întoarse capul înspre grămada de cârpe ce se zărea într-o surpătură de piatră.

          — Ăla e Ochelaristu', iar pe dealul din stânga, de aici nu se vede, zace Canişu'. Tot o grămadă de cârpe. Ai înţeles? Înainte.

          Mocirla era caldă, lipicioasă şi respingătoare. Întâi au mers drept, scufundându-se până la brâu, iar sub picioare, spre norocul lor, era piatră şi destul de neted. Şi-n curând, Redrick auzi binecunoscutul zumzet din amândouă părţile. Pe dealul din stânga, inundat de soare, nu se vedea nimic, dar pe povârnişul din dreapta jucau în penumbră flăcări liliachii-deschise.

          — Apleacă-te, îi comandă printre dinţi şi se aplecă şi el. Mai jos, tâmpitule!

          Arthur se aplecă speriat, şi-n aceeaşi secundă un fulger, însoţit instantaneu de un bubuit, sparse văzduhul. Deasupra capetelor lor se scutură într-un dans dement un fulger ramificat, abia vizibil pe fondul cerului. Arthur se ghemui, scufundându-se până la umeri. Redrick, simţind cum i se astupă urechile din cauza tunetului, întoarse capul şi zări în umbră cum o pată de un roşu deschis se destrăma repede în pietrişul fărâmiţat. Imediat izbucni şi al doilea fulger.

          — Înainte! Înainte! Urlă, fără să se audă.

          Acum se târau pe vine, mişcându-se ca două gâşte şi scoţând afară numai capetele. La fiecare străfulgerare, Redrick vedea cum părul lung al lui Arthur se ridică în sus, simţind imediat după aceea cum o mie de ace îi înţeapă pielea feţei. „Înainte”, repeta el din inerţie. Deja nu mai auzea njmic. O dată, Arthur se întoarse spre el, arătându-şi profilul şi observă cum îl privea cu ochii holbaţi de groază; îi mai zări buzele albe care tremurau şi obrazul transpirat, murdărit de verdele borhotului. Pe urmă, fulgerele se transformară în trăsnete şi fură nevoiţi să se scufunde cu totul. Mucozitatea verde îi încleia gura, era imposibil de respirat. Prinzând aerul cu gura, Redrick îşi smulse din nas tampoanele şi dintr-o dată simţi că putoarea dispăruse. Aerul era plin de un miros proaspăt şi pătrunzător de ozon, iar aburul din jur se îngroşase sau poate că i se înceţoşaseră ochii şi deja nu se mai vedeau dealuri nici în stânga, nici în dreapta, nu se mai observa nimic, doar capul lui Arthur mânjit de drojdia verde şi aburul galben care şerpuia în jur.

          „Trec, trec, se gândea Redrick. Doar nu e prima dată. Toată viaţa aşa a fost la mine: în noroi, iar deasupra capului fulgere şi niciodată n-a fost altfel… Dar de unde mizeria asta? Câtă mizerie… Îţi pierzi minţile, nu alta. Câtă mizerie într-un singur loc, de parcă s-au strâns aici toate porcăriile din lume… Mucozitatea asta este Sterviatnik, se gândi cu furie. Pe aici a trecut Sterviatnik şi de la el a rămas… Ochelaristu' a căzut în dreapta. Canişu' în stânga şi totul pentru ca Sterviatnik să treacă printre ei şi să lase după el toată această mizerie. Aşa-ţi trebuie, Roşcatule! Cine calcă pe urmele lui Sterviatnik întotdeauna o să-nghită rahat. Ce, n-ai ştiut asta şi înainte? Peste tot e-aşa. Sunt prea mulţi ca Sterviatnik şi de aceea n-a mai rămas nici un loc curat. Totul s-a împuţit… Nunan e un prost: «Tu, Roşcovanule, strici tot echilibrul, strici ordinea şi nu suporţi nici o organizare: nici pe cele bune, nici pe cele rele. Din cauza celor ca tine n-o să fie niciodată raiul pe pământ…» Da' ce te pricepi tu la toate astea, grăsanule? Când am văzut vreodată o ordine bună? Da' când m-ai văzut pe mine într-o ordine bună? Toată viaţa am văzut cum mor Kirillii, Ochelariştii, iar cei ca Sterviatnik se târăsc printre cadavrele lor, pe cadavrele lor, ca nişte viermi şi murdăresc, murdăresc, murdăresc… „

          Alunecă pe o piatră, se scufundă, ieşi, văzu din nou alături faţa schimonosită cu ochii holbaţi şi deodată, îngheţă: i se păru că pierduse direcţia. Dar nu, nu se rătăcise. Înţelese imediat că trebuie să meargă uite-acolo, unde iese din noroi o piatră. Înţelesese asta, deşi în afară de piatră nu se mai vedea decât pâcla galbenă.

          — Stai! Ţipă el. Ţine-te mai la dreapta! Mai la dreapta pietrei.

          Din nou nu-şi auzi vocea şi atunci îl ajunse pe Arthur, îl prinse de umăr şi începu să-l arate cu mâna: „Ţine-te mai la dreapta pietrei şi mergi cu capul în jos”. „O să mi-o plătiţi voi, se gândi”. Lângă piatră, Arthur se scufundă şi imediat un trăsnet lovi, cu un pocnet asurzitor, creştetul pietrei negre făcând să zboare în toate părţile aşchii încinse. „O să mi-o plătiţi” repetă el, cufundându-se cu totul, dând din mâini şi din picioare cu toate puterile. Trosnetul unui fulger îi sfâşie din nou auzul. „Tot sufletul am să-l scot din voi”. Şi-n treacăt, se gândi: „Oare la cine mă refer?… Nu ştiu. Da' cineva trebuie să mi-o plătească şi-mi va plăti pentru asta! Staţi un pic, numai să ajung la Glob, că eu nu sunt Sterviatnik… O să mi-o plătiţi aşa cum trebuie şi aşa cum vreau eu… „

          Când au ieşit la loc uscat, pietrişul se încălzise deja de la soare. Erau complet asurziţi, întorşi pe dos, clătinându-se şi agăţându-se unul de altul ca să nu se prăbuşească. Redrick văzu o furgonetă jupuită, fără roţi, şi, ca prin ceaţă, îşi aminti că aici, la umbra ei, te poţi odihni. Se târâră în umbră. Arthur se întinse pe spate şi începu, cu degetele lipsite de vlagă, să-şi descheie scurta; în timp ce Redrick se lipi cu rucsacul de furgonetă, îşi şterse puţin palmele de pietriş şi băgă mâna la piept.

          — Şi mie, zise Arthur. Şi mie, mister Schuhart.

          Redrick se miră cât de puternică este vocea băieţandrului, înghiţi o gură, închise ochii şi simţi cum lichidul fierbinte şi purificator se scurge prin gâtlej şi se întinde peste tot pieptul. Înghiţi încă o dată şi îi întinse bidonaşul lui Arthur. „Gata, se gândi, lipsit de puteri. Am scăpat. Am trecut şi d-asta. Gata, acum văd deja cecul cu suma în litere. Ce, credeţi că am uitat? Nu! Eu ţin minte totul. Credeţi că o să vă mulţumesc că m-aţi lăsat viu şi că nu m-aţi înecat? Ciu-ciu şi nu mulţumesc. V-a venit sfârşitul, e clar? N-am să las nimic aşa. Acum eu hotărăsc. Eu, Redrick Schuhart, în deplinătatea facultăţilor mintale, voi hotărî tot şi pentru toţi. Iar voi, broaşte râioase, sterviatnici, extratereştri, ciolănoşi, quarterblazi, paraziţi, verzişori, răguşiţi, cei cu uniforme, simandicoşi, cei cu serviete şi cu «binefaceri», patroni, cei cu AV-uri, cu motoare veşnice, cu «chelia ţânţarului», cu discursuri, cu diferite promisiuni – ajunge! M-aţi dus destul de nas! Şi eu, prostu', mă lăudam că aşa vreau, că aşa o să fac, iar voi, târâturilor, aprobându-mă, vă făceaţi cu ochiul în spatele meu şi mă duceaţi de nas. Mă trăgeaţi, mă întindeaţi, mă târaţi de nas prin închisori, prin «bombe»… Ajunge!”

          Desfăcu curelele rucsacului şi luă din mâinile lui Arthur bidonaşul.

          — Niciodată n-aş fi crezut, zise Arthur cu o nedumerire blândă în glas, nici n-aş fi putut să-mi închipui… Ştiam, bineînţeles, moarte, foc… Dar ca să existe aşa ceva!… Cum vom răzbate la întoarcere?

          Redrick nu-l asculta. Tot ce spunea acest omuleţ nu mai avea acum nici o importanţă. Nici înainte nu avusese, dar atunci era totuşi un om. Acuma însă… Un şperaclu vorbitor. Lasă-l să vorbească.

          — Ar fi fost bine să ne spălăm… (Arthur privi în jur cu teamă.) Măcar faţa să mi-o fi limpezit.

          Redrick se uită la el absent. Îi observa părul năclăit şi lipicios, ca de pâslă, faţa mânjită de mucozitatea acum uscată, cu urme de degete, şi-n general corpul, acoperit de o crustă de noroi crăpată şi nu simţi nici milă, nici iritare, nimic. Un şperaclu vorbitor. Îşi întoarse capul, în faţă se întindea un spaţiu plictisitor, ca un şantier părăsit, acoperit de pietriş, de praf alb, plin de soarele orbitor, un alb insuportabil, fierbinte şi mort. Capătul îndepărtat al carierei se vedea deja de aici, era tot de un alb orbitor şi de la distanţă părea complet neted şi abrupt, iar capătul apropiat era marcat de sfărâmături de piatră. Coborârea în carieră începea acolo unde se detaşa, ca o pată roşie printre, pietre, cabina excavatorului. Acesta era singurul marcaj. Trebuia să meargă direct spre el, bizuindu-se doar pe noroc.

          Arthur se ridică pe neaşteptate, băgă mâna sub furgonetă şi scoase de-acolo o cutie de conserve ruginită.

          — Ia uitaţi-vă, domnule Schuhart… Zise el, înviorându-se. Asta, probabil, a lăsat-o tata… Şi mai sunt acolo.

          Redrick nu-l răspunse. „Ce nechibzuinţă! Se gândi indiferent. Mai bine nu ţi-ai fi adus aminte de tata. Acum era mai bine dacă tăceai din gură. Dar, de altfel, e totuna… „ Se ridică şi oftă de durere, pentru că toată îmbrăcămintea se lipise de corp, de pielea arsă şi acum se rupea ceva dureros acolo, se dezlipea ca o faşă uscată de o rană. Arthur se ridică şi oftă şi el, în timp ce se uita la Redrick, cu suferinţă. Se vedea clar că ar fi vrut să se plângă, dar n-avea curaj. Mormăi numai, cu o voce înăbuşită:

          — Pot să mai iau o gură, domnule Schuhart?

          Redrick piti la piept bidonaşul care-l ţinea în mână şi zise:

          — Vezi roşu ăla printre pietre?

          — Îl văd, zise Arthur şi oftă spasmodic.

          — Direct spre el.

          Arthur se întinse gemând, îşi îndreptă umerii şi se schimonosi, uitându-se în jur.

          — Să mă spăl un pic… S-a lipit totul.

          Redrick îl aşteptă în tăcere. Arthur se uită la el fără speranţă, se întoarse şi începu să meargă, dar se opri imediat.

          — Rucsacul… V-aţi uitat rucsacul, domnule Schuhart.

          — Marş înainte, îi ordonă Redrick.

          Nu mai avea răbdare nici să explice, nici să mintă şi de fapt nu mai avea nici un rost. Şi-aşa o să meargă, n-are încotro. Şi Arthur porni, târându-şi picioarele, adus din spate, încercând să-şi dezlipească de pe faţă mizeria scorţoasă, se făcuse mic, slab şi amărât, ca un pisoi ud fără stăpân. Redrick porni în urma lui şi, cum ieşi din umbră, soarele îl pocni, orbindu-l. Îşi puse palma streaşină şi regretă că nu-şi luase ochelarii negri. Fiecare pas ridica un norişor de praf alb, praful se aşternea pe bocanci şi putea, dar parcă mai degrabă Arthur duhnea, iar ca să meargă în urma lui era imposibil. Dintr-o dată înţelese însă că el pute cel mai tare. Mirosul era infect, dar cunoscut. Aşa mirosea în oraş atunci când vântul de nord aducea pe străzi fumul de la uzină. Şi tatăl său tot aşa duhnea când se întorcea acasă, imens, sumbru, cu ochii roşii ca de nebun. Şi Redrick se grăbea să se ascundă într-un colţ, de unde se uita cu groază cum taică-su îşi smulgea de pe el hainele de lucru şi le arunca în mâinile mamei, cum trăgea de pe labele uriaşe bocancii stâlciţi, cum îi împingea sub cuier şi, numai în şosete, lipăia până în baie, auzea cum de-acolo, de sub duş, pufăia îndelung şi plescăia sub apă, cum trântea nişte ligheane, bolborosea ceva pe-acolo, iar pe urmă cum urla de se cutremura casa: „Maria… ai adormit?” Trebuia să stea pitit până când se spăla şi se aşeza la masa pe care mama punea o sticlă, o farfurie adâncă, plină cu supa groasă şi un borcan de ketchup, să aştepte până când termina supa, râgâia şi începea carnea cu fasole şi abia atunci putea să iasă la lumină, să se aşeze pe genunchii lui şi să-l întrebe pe care maistru sau pe care inginer l-a mai înecat în acid sulfuric.

          În jur, totul era încins până la alb şi îi era greaţă de arşiţa uscată şi aspră, de duhoare, de oboseală; îl ustura pielea arsă, care crăpase pe la încheieturi şi i se părea că prin ceaţa fierbinte care îi învăluia creierul ea ţipa ca să audă şi el, cerându-l apă, linişte şi răcoare. Amintiri aproape uitate se îngrămădeau în creierul lui umflat, se răsturnau între ele, se acopereau şi se amestecau, împletindu-se cu lumea albă, încinsă, care dansa în faţa ochilor întredeschişi şi toate erau amare, toate emanau milă covârşitoare sau ură. Încerca să intervină în haosul ăsta, străduindu-se să scoată din trecut un miraj dulce şi sentimente de tandreţe şi prospeţime reliefau din adâncurile memoriei faţa tânără şi veselă a Gutei, încă fată, când era dorită şi neprihănită şi ea apărea în faţa ochilor, dar imediat se acoperea de rugină, se deforma, curgea şi se transforma într-o mutrişoară ursuză, acoperită de blăniţa lungă şi aspră a Maimuţicăi. Încerca să-şi aducă aminte de Kirill, pentru el un om sfânt, de mişcările lui repezi şi agile, de râsul lui şi de vocea care-l promitea locuri şi timpuri minunate, nemaivăzute, iar Kirill apărea şi el. Pe urmă licărea în soare păienjenişul argintiu şi iată că Kirill deja dispăruse şi pe Redrick îl pironesc ochii îngereşti şi ficşi ai lui Hugh Răguşitu', după care mâna lui mare şi albă cântăreşte în palmă containerul de porţelan… În conştiinţa lui se învălmăşeau forţe întunecate, care îi coborau bariera voinţei şi îi stingeau puţina bunătate pe care o mai păstra memoria lui şi deja i se părea că până acum nu fusese nimic bun, ci numai mutre, mutre, mutre…

          Şi-n tot timpul ăsta rămânea stalker, fără să se gândească, fără să simtă, fără chiar să ţină minte şi vedea parcă cu cerebelul că, uite, acolo în stânga, la o distanţă nepericuloasă, deasupra mormanului de scânduri vechi, stă „fantoma veselă” – liniştită, fără vlagă – şi dă-o dracului, iar din dreapta adie un vânt nedesluşit, ca după câţiva paşi să apară „chelia ţânţarului”, netedă ca oglinda şi cu multe cozi ca o stea de mare, încă departe şi nu mi-e frică, iar în centrul ei o pasăre turtită ca o umbră, ceva foarte rar, pentru că păsările nu zboară deasupra Zonei; iar acolo, alături de potecă, două „biberoane” aruncate de Sterviatnik, probabil la întoarcere, când frica a învins lăcomia. Vedea toate astea şi reţinea totul, iar când Arthur, încovoiat, greşea direcţia măcar cu un pas, gura lui Redrick se deschidea singură şi un urlet răguşit şi ameninţător îi ieşea din gâtlej. „O maşină, se gândea. Aţi făcut din mine o maşină… „ Pietrişul de la marginea carierei se apropia şi deja putea să desluşească desenele ciudate ale ruginei pe acoperişul roşu ai cabinei excavatorului.

          „Eşti un prost, Barbridge. Şmecher, dar prost. Cum ai putut să ai încredere în mine, ai? De când mă ştii tu? Ar fi trebuit să mă cunoşti mai bine decât eu însumi. Ai îmbătrânit, asta este. Te-ai prostit. E şi normal. Poate fiindcă ai avut de-a face numai cu proşti… „ Şi atunci îşi imagină cum s-a desfigurat Sterviatnik când a aflat că Arthur, frumosul Archie, sânge din sângele lui… A plecat în Zonă cu Roşcatu', după picioarele lui Sterviatnik, a plecat nu cu un mucos inutil, ci cu fiul lui, viaţa lui, mândria lui. Şi imaginându-şi toate astea, Redrick începu să râdă în hohote, iar când Arthur îşi întoarse speriat capul dădu din mână continuând să râdă: „Marş, marş!”. Şi iar au început să i se târască prin minte, ca pe un ecran, mutre, mutre, mutre… Trebuie să schimbe totul. Nu o viaţă, nu două, nu un destin sau două destine. Trebuie schimbat fiecare şurub al acestei lumi infecte…

          Arthur se apropie de marginea râpei din faţa carierei, se opri şi rămase pironit locului, privind în jos şi-n depărtare, întinzându-şi gâtul lung. Redrick se apropie şi se opri alături. Nu se uita acolo unde privea Arthur. Lângă picioare, din adâncurile carierei, pleca drumul bătătorit cu mulţi ani în urmă de şenilele şi roţile tractoarelor grele. La dreapta lui se ridica un perete abrupt, alb şi crăpat de căldură, iar în stânga era şes, unde, printre pietre şi grămezi de piatră spartă, stătea aplecat excavatorul. Cupa lui părea sleită de puteri, prăbuşită la capătul drumului. Şi aşa cum era de aşteptat, nimic nu se mai vedea pe drum, dar lângă cupă, pe o pantă aspră şi colţuroasă, atârnau ţurţurii răsuciţi şi negri ce semănau cu nişte lumânări metalice, groase, forjate. În praf se vedeau o mulţime de pete, de parcă acolo se vărsase nişte bitum. Asta-l tot ce mai rămăsese de la ei şi nici nu puteai să spui câţi au fost. Poate că fiecare pată este un om, o dorinţă a lui Sterviatnik. Ia uite, Sterviatnik scăpase cu bine, viu şi nevătămat din subsolul blocului 7. De acolo Sterviatnik scosese cu uşurinţă din Zonă „magnetul fluid”. Iar ţurţurul acela era comoara de Dina Barbridge pe care toţi o doreau, care nu semăna nici cu tata, nici cu mama. Iar pata aceea era Arthur Barbridge, frumosul şi mândrul Archie, care nu semăna cu părinţii.

          — Am ajuns, hârâi încordat Arthur. Mister Schuhart, am ajuns totuşi, nu-l aşa?

          Râdea bucuros, se aşezase pe vine şi cu amândoi pumnii începuse să lovească pământul cu toată puterea. Părul năclăit şi întărit ca o crustă pe creştetul capului tremura şi flutura caraghios în toate părţile, aruncând bucăţi de noroi uscat. Şi numai atunci Redrick îşi ridică privirea şi privi Globul. Încet. Cu teamă. Cu frica ascunsă că n-o să arate aşa cum îşi imaginase. Că o să-l pătrundă îndoiala şi Globul se va prăbuşi de pe cerul unde abia se căţărase, înghiţind astfel toate scârnăviile.

          Nu era de aur, ci mai degrabă din cupru roşcat, complet neted şi lucea mat în soare. Zăcea aruncat lângă peretele îndepărtat al carierei, stând comod printre mormanele de rocă presată şi chiar de aici se vedea cât este de mare şi cât de greu apasă locul unde se afla.

          Nu avea nimic dezamăgitor sau îndoielnic în el, dar nici nu avea nimic ce-ar fi putut să-l dea o speranţă.

          Nu se ştie de ce, dar îi trecu prin cap ideea că Globul este gol pe dinăuntru şi că ar trebui să fie foarte fierbinte, încins de soare. Era clar că nu emitea o lumină proprie, că nu se putea ridica în aer să danseze, aşa cum se vorbea în legende. Zăcea acolo unde căzuse. Poate că scăpase dintr-un oarecare buzunar imens şi se rostogolise, rătăcindu-se în timpul unui joc de giganţi. Nu era aşezat aici. Fusese aruncat şi el, la fel cum erau azvârlite toate astea: „brăţări”, „biberoane”, „baterii” şi alte gunoaie rămase de la Vizită. Dar, în acelaşi timp, avea ceva şi, cu cât se uita mai mult la el, Redrick îşi dădea seama cât este de plăcut să-l priveşti, cum te îndeamnă să te apropii de el, să vrei să-l atingi, să-l mângâi. Din nou îi trecu prin cap o trăsnaie, că ar fi foarte odihnitor să te aşezi lângă el sau şi mai bine, să te sprijini cu spatele de el, să-ţi dai capul pe spate şi, închizând ochii, să te gândeşti, să dai drumul la amintiri şi poate chiar să moţăi un pic…

          Arthur sări în picioare, îşi desfăcu toate fermoarele de la scurtă, o smulse şi o azvârli la picioare, ridicând un nor de praf alb. Ţipa ceva, strâmbându-se şi dând din mâini, pe urmă le duse la spate şi dansă făcând cu picioarele figuri complicate. Sărind, porni în jos pe povârniş. Nu se mai uita la Redrick, uitase de el. Uitase de toate, mergea să-şi îndeplinească dorinţele, dorinţele mărunte şi ascunse ale unui licean care roşeşte, ale unui băieţandru care nu văzuse în viaţa lui nici un fel de bani, în afară de cei „de buzunar”, ale unui mucos pe care îl snopeau în bătaie dacă mirosea măcar un pic a alcool atunci când se întorcea acasă şi din care voiau să crească un avocat celebru, iar, în perspectivă, un ministru şi, cine ştie cum, înţelegeţi voi… Preşedinte. Mijindu-şi ochii înroşiţi de lumina orbitoare, Redrick privea tăcut în urma lui. Stătea impasibil şi rece, ştiind ce-o să se întâmple acum, simţind însă că nu se va putea uita. Totuşi, până când totul era posibil, va privi fără să simtă ceva deosebit, poate doar înlăuntrul lui, undeva în adâncime, unde începuse să se neliniştească un oarecare viermişor, ce pornise să se răsucească cu căpşorul lui ţepos.

          Băiatul tot mai cobora în sărituri, pe povârnişul abrupt, bătând un step dement, iar praful alb îi sărea de sub tălpi în timp ce ţipa ceva cu toată puterea, foarte vesel, răsunător, dar foarte solemn, ca un cântec sau, mai bine-spus, ca o litanie. Redrick se gândi că, pentru prima dată în existenţa carierei, acest drum era străbătut în atmosferă de sărbătoare. La început nu ascultase ce urlă acest şperaclu vorbitor, dar pe urmă parcă se aprinse ceva în el şi auzi: „Fericirea pentru toţi!… Pe gratis!… Fericire din belşug!… Veniţi aici cu toţii!… Ne ajunge la toţi!… Nimeni n-o să plece supărat!… Pe gratis!… Fericire! Pe gratis!… „

          Şi, dintr-o dată, amuţi, de parcă o mână imensă i-ar fi băgat un căluş în gură. Redrick văzu cum vidul transparent, care se furişase în umbra cupei excavatorului, îl prinse, îl aruncă în aer încet şi cu putere îl răsuci, aşa cum femeile storc rufele. Redrick mai avu timp să vadă cum unul din bocancii prăfuiţi a fost smuls de pe piciorul lui Arthur şi proiectat în sus, undeva deasupra carierei. Atunci îşi întoarse capul şi se aşeză. În cap se făcuse gol şi amorţise. În jur era linişte şi mai ales în spatele lui, acolo pe drum. Atunci îşi aduse aminte de bidonaş, dar fără plăcere, ca de-un medicament pentru care a venit vremea să-l ia. Deşurubă căpăcelul, începu să bea cu înghiţituri mici şi, pentru prima dată în viaţă, ar fi vrut ca în bidonaş să nu fi fost alcool, ci pur şi simplu apă rece…

          Trecu un timp, şi-n cap apărură nişte gânduri cât de cât coerente. „Asta-l tot. Drumul e liber. Chiar acum aş putea să merg, dar mai bine să mai aştept un pic. «Maşina de tocat» e capabilă de orice scamatorie. Tot trebuie să mai reflectez puţin. Numai că asta nu-l o treabă obişnuită pentru mine, ăsta-l tot necazul”. Ca să se gândească ar fi însemnat să se eschiveze, să trişeze, să păcălească, să mintă. Şi aici toate astea nu mai merg…

          „În sfârşit… Ce să zic?… Maimuţica, tata… Să plătească pentru toate, să le iasă târâturilor sufletul, să se sature şi ei de rahat aşa cum am înghiţit şi eu… Nu, nu aşa Roşcatule! Adică aşa, bineînţeles… Dar ce-nseamnă toate astea? Ce-mi trebuie mie? Astea-s înjurături, nu gânduri”. Îngheţă, presimţind ceva groaznic, şi, trecând peste mulţimea diferitelor gânduri, îşi porunci cu răutate: „Ia ascultă, măi, mutră roşcată. N-ai să pleci de-aici până n-o să te gândeşti la ceva concret. O să pieri aici cu acest globuleţ, ai să putrezeşti, ai să te prăjeşti, dar n-ai să pleci… „ „Doamne, unde-mi sunt cuvintele, unde-mi sunt gândurile?” Şi cu avânt îşi trosni una peste faţă. „În toată viaţa mea n-am avut nici un gând! Aşteaptă-mă! Doar Kirill mi-a vorbit ceva, aşa… Kirill!” Cotrobăia febril prin amintiri, îi apăreau nişte cuvinte cunoscute şi semi-cunoscute, dar nimic nu se închega, pentru că de la Kirill nu rămăseseră cuvinte, ci numai nişte imagini neclare, bune sau foarte bune, dar complet neverosimile… „ „Ce ticăloşie. Ticăloşie… Până şi aici m-aţi învârtit, m-aţi lăsat fără limbă, târâturilor… Golan… Aşa cum am fost un golan, aşa am şi îmbătrânit: tot un golan. Şi asta nu trebuie să fie. Auzi? O dată pentru totdeauna, să-ţi fie interzis pe viitor! Omul se naşte ca să gândească (iată-l şi pe Kirill, în sfârşit)… Numai eu nu cred în asta. Nici înainte n-am crezut şi nici acum nu sunt convins. Iar pentru ce se naşte omul nu ştiu. S-a născut şi s-a născut. Se hrăneşte fiecare cum poate. Lasă să fim cu toţii sănătoşi, iar ei lasă să crape… Adică cine suntem noi şi cine sunt ei? Nu mai înţeleg nimic. Mie îmi este bine, lui Barbridge îi este rău, lui Barbridge îi e bine, lui Ochelaristu' îi e rău, lui Răguşitu' îi e bine, e rău pentru toţi. Numai el, tâmpitul crede că poate să se strecoare la timp. Doamne, ce ciulama! Toată viaţa m-am războit cu căpitanul Quarterblood, iar el toată viaţa a fost în război cu, Răguşitu' şi de la mine, idiotul, vroia un singur lucru, să nu mai fiu stalker. Dar cum să nu mai fiu stalker când am de hrănit o familie? Să mă duc la slujbă? Da' nu vreau să muncesc pentru nimeni. Mi-e silă de munca voastră. Puteţi oare să înţelegeţi asta? Dacă omul munceşte, o va face întotdeauna pentru cineva. Este un sclav şi nimic altceva, iar eu întotdeauna am vrut să fiu singur, ca să-l înfrunt pe toţi, cu apatia şi plictiseala lor… „

          Bău restul de coniac şi, cu toată puterea, trânti, de pământ bidonaşul gol, care, lucind în soare, se rostogoli pe undeva şi Redrick uită imediat de el. Acum stătea acoperindu-şi ochii cu mâinile şi încerca să nu înţeleagă, nici să vorbească, dar măcar să vadă ceva, cam cum ar trebui să fie, însă din nou zări numai mutre, mutre şi iar mutre… Verzişori, sticle, grămezi de cârpe care au fost cândva oameni, coloane de cifre… Ştia că tot ce vedea trebuia să dispară şi ar fi vrut să le şteargă, dar i se păru că dacă toate astea vor dispărea, atunci nu va mai rămâne nimic – doar pământul neted şi gol. De neputinţă şi disperare, ar fi vrut din nou să se sprijine şi să-şi dea capul pe spate, dar se ridică, îşi scutură pantalonii de praf şi începu să coboare în carieră. Soarele dogorea, iar în faţa ochilor pluteau pete roşii, aerul tremura şi în această vibrare Globul părea că dansează pe loc, ca o geamandură pe valuri. Redrick trecu pe lângă cupă şi, superstiţios, îşi ridică picioarele mai sus, ferindu-se să nu atingă petele negre, scufundându-se apoi în pământul prăfos, se târî prin toată cariera de-a curmezişul, spre Globul care dansa şi-l făcea cu ochiul. Era transpirat tot, se sufocase de căldură, în acelaşi timp trecându-l fiori de gheaţă, tremura ca după o beţie, iar printre dinţi îi scârţâia praful cretos şi searbăd. Şi deja nici nu mai încerca să gândească. Repeta întruna, cu disperare, ca o rugăciune: „Sunt un animal. Vezi bine că sunt un animal. N-am cuvinte, nu m-a învăţat nimeni să folosesc cuvintele, nu ştiu să gândesc. Aceste târâturi nu mi-au dat posibilitatea să învăţ şi să gândesc. Dar dacă eşti într-adevăr atât de puternic, de atotştiutor şi atotânţelegător… Descurcă-te singur! Uită-te în sufletul meu, ştiu că acolo găseşti ce-ţi trebuie. Trebuie să fie ceva! Doar nu mi-am vândut nimănui sufletul, niciodată! Este al meu, este omenesc! Nu se poate să vreau răul!… Şi blestemat să fie tot, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cuvinte copilăreşti: Fericire pentru toţi, pe gratis şi hai să nu plece nimeni supărat!"