Calauza Capitolul 2

REDRICK SCHUHART, 28 DE ANI, CĂSĂTORIT,

          FĂRĂ OCUPAŢIE STABILĂ.

 Redrick Schuhart stătea după o piatră de mormânt şi, ţinând într-o parte o ramură de scoruş, se uita spre drum. Luminile reflectoarelor de pe maşinile de patrulare se prelingeau prin cimitir şi, din când în când, îl orbeau, obligându-l în acele momente să-şi mijească ochii şi să-şi ţină respiraţia.

          Trecuseră deja două ore, iar pe drum nici o schimbare.

          Maşina stătea tot acolo, duduind, cu motorul mergând în gol. Dârele luminoase cădeau peste mormintele părăsite, peste crucile ruginite şi aplecate, nimereau monumentele ruinate şi năpădite de tufişurile de scoruş, apoi lunecau de-a lungul coamei zidului, sus, la trei metri, oprindu-se, în cele din urmă, puţin mai la stânga, unde se termina zidul. Patrulele se temeau de Zonă. Nici măcar nu ieşiseră din maşină. Chiar şi aici lângă cimitir le era frică să tragă cu mitraliera. Uneori, Redrick auzea voci înfundate şi observa cum din maşină zbura câte un muc de ţigară, care, izbindu-se de şosea, arunca mici jerbe de scântei roşcate. Afară totul mustea de apă, pentru că plouase nu de mult şi Redrick, deşi purta o canadiană groasă, simţea cum îl pătrunde frigul şi umezeala.

          Lăsă din mână ramura şi, întorcând capul, ascultă atent. Undeva, la dreapta, nu prea aproape, dar nici prea departe, tot aici în cimitir, mai era cineva. Se auzea cum este răscolit pământul şi cum foşnesc frunzele, iar după câteva clipe ceva greu şi tare căzu cu un zgomot înăbuşit. Redrick începu să se târască încet înapoi, fără să-şi întoarcă măcar capul, lipindu-se de iarba udă. Deasupra capului lunecau neîntrerupt luminile proiectoarelor. Redrick încremeni, urmărind mişcarea lor tăcută şi parcă, între cruci, pe un mormânt, stătea nemişcat un om îmbrăcat în negru. Stătea fără să se ascundă, sprijinindu-se cu spatele de un obelisc de marmură. Se întoarse spre Redrick cu faţa lui albă şi parcă avea în loc de ochi două scobituri întunecate. Adevărul este că Redrick nu văzuse şi nici nu putea să observe toate aceste amănunte într-o fracţiune de secundă, dar îşi închipui că aşa ar trebui să arate. Se târâ din nou câţiva paşi, pipăi bidonaşul de la piept, după care îl scoase. Un timp, stătu culcat strângând lângă obraz metalul călduţ, apoi se târâ mai departe, continuând să ţină bidonaşul în mână, fără să se mai uite sau să asculte împrejur.

          În gardul cimitirului era o gaură şi lângă ea, pe un balonzaid plumbuit, stătea lungit Barbridge. Continua să stea pe spate şi trăgea cu ambele mâini de gulerul puloverului. Scăpa din când în când un geamăt, tuşind încetişor, chinuitor. Redrick se aşeză lângă el şi deşurubă căpăcelul bidonaşului. Strecură cu grijă mâna sub capul lui Barbridge, simţind cu toată palma chelia fierbinte şi parcă lipicioasă din cauza transpiraţiei, apoi potrivi gâtul bidonaşului între buzele bătrânului. Deşi era întuneric, Redrick desluşi, la o licărire slabă a reflectoarelor, ochii larg deschişi şi sticloşi ai lui Barbridge, barba aspră şi neagră ce-l acoperea obrajii. A înghiţit de câteva ori cu lăcomie, apoi s-a grăbit neliniştit să pipăie sacul cu „marfă”.

          — Te-ai întors… Bun băiat… Roşcatule… Nu l-ai lăsat pe bătrân… Să crape… Zise el cu respiraţia tăiată.

          Redrick îşi dădu şi el capul pe spate, trăgând o înghiţitură zdravănă.

          — Stau „broştele râioase”. Ca nişte lipitori.

          — Asta… Nu degeaba, spuse Barbridge sacadat, ca dintr-o suflare. A ciripit careva şi acum ne aşteaptă.

          — Se poate. Să-ţi mai dau un gât?

          — Nu. Deocamdată ajunge. Să nu mă laşi singur. Dacă nu mă părăseşti, nu mor. Şi-atunci n-o să-ţi pară rău. Nu-l aşa, Roşcatule, că nu mă laşi?

          Redrick nu răspunse. Se uită în direcţia şoselei, la străfulgerările albăstrui ale reflectoarelor. Obeliscul de marmură se vedea de aici, dar nu era clar dacă individul stătea tot acolo sau dispăruse.

          — Ascultă-mă, Roşcovane. Nu trăncănesc ca să n-adorm. N-o să-ţi pară rău. Ştii de ce bătrânul Barbridge trăieşte şi acum? Hm? Bob Gorilla a mierlit-o. Faraonul Bunker a dispărut. Ca şi cum n-a fost. Ce stalker era! Slizniak la fel a dispărut. Norman Ochelaristul, Kallogen, Pete Bubosu'. Toţi. Numai eu am rămas. De ce? Asta ştii?

          — Pentru că ai fost întotdeauna o canalie, îi răspunse Redrick fără să-şi dezlipească privirea de pe şosea. Un Sterviatnik.

          — Canalie… Mda, asta-l adevărat. Altfel nici nu se poate. Doar toţi au fost aşa. Faraonul, Slizniak. Dar am rămas numai eu. Ştii de ce?

          — Ştiu, răspunse Redrick, mai mult ca să scape de el.

          — Minţi. Nu ştii. Ai auzit de Globul de Aur?

          — Am auzit.

          — Crezi că-s poveşti?

          — Mai bine taci, îl sfătui Redrick. Te oboseşti degeaba.

          — Nu-l nimic. Mă scoţi tu. Doar am mers împreună de atâtea ori. Cum o să mă laşi tocmai acum? Te ştiu încă de când erai mic. Până şi pe taică-tu îl cunoşteam.

          Redrick tăcea. Vroia să fumeze şi scoase o ţigară, deşertă tutunul din ea în palmă şi începu să-l prizeze . Nu-l ajută însă.

          — Trebuie să mă scoţi. Din cauza ta m-am „ars”. Numai tu n-ai vrut să-l luăm pe Maltez.

          Maltezul dorise foarte mult să meargă cu ei. Toată seara le cântase în strună, le propusese o sumă mare de bani, ba chiar se jurase că va face rost de costume speciale. Barbridge stătea lângă Maltez şi, punându-şi drept paravan palma grea şi noduroasă, îi făcuse complice cu ochiu' lui Redrick: adică, n-or să piardă nimic dacă o să fie de acord. Poate tocmai din cauza asta spusese Redrick nu.

          — Pentru că eşti zgârcit, zise Redrick. Nu e vina mea. Şi mai bine taci.

          Un timp, Barbridge nu făcu altceva decât să geamă încetişor. Trase din nou cu degetele de guler, apoi îşi dădu capul pe spate.

          — Ia toată marfa, numai să nu mă laşi aici.

          Redrick îşi privi ceasul. Până la răsărit mai era puţin, iar patrula tot nu pleca. Reflectoarele continuau să lumineze tufişurile, iar undeva, pe acolo, foarte aproape de patrulă, stătea ascuns Land Roverul. Puteau să-l descopere în orice clipă.

          — Globul de Aur, spuse Barbridge. Eu l-am găsit. Pe urmă au fost numai minciuni despre el. Chiar şi eu minţeam: adică poate îndeplini orice dorinţă. Nu chiar orice. Dacă ar fi fost aşa, nu mai eram aici. Aş fi trăit în Europa. M-aş fi scăldat în bani.

          Redrick se uită la el, în jos. În lumina bleu, tremurătoare, a reflectoarelor, faţa lui Barbridge părea a unui cadavru. Doar ochii sticloşi şi bulbucaţi se holbau ficşi la el.

          — N-am primit tinereţea veşnică, bolborosea el. Bani – nici pe dracu. Sănătate însă am avut. Copiii sunt buni, iar eu trăiesc… Nici măcar nu poţi să-ţi închipui pe unde am fost. Şi totuşi trăiesc. (Îşi linse buzele.) L-am rugat un singur lucru: să trăiesc… Şi sănătate… Şi pentru copii.

          — Ia mai închide pliscu'. Ce, eşti muiere? Dacă pot, te scot. Mi-e milă de Dina ta – o s-ajungă să facă trotuarul…

          — Dina… Hârâi Barbridge. Fetiţa mea, frumoasa lu' tăticu… Sunt răsfăţaţi {2}, Roşcovane. Nu ştiu ce-l ăla un refuz şi asta o să-l piardă… Arthur, Archie al meu. Tu îl ştii, Roşcovane. Unde ai mai văzut asemenea băiat?

          — Ţi-am mai spus că dacă pot, te scot.

          — Nu, se încăpăţână Barbridge. Trebuie să mă scoţi orice ar fi… Globul de Aur. Dacă vrei, îţi spun unde e.

          — Ei, hai spune.

          Barbridge gemu şi se răsuci din nou.

          — Picioarele mele. (Hârâi.) Pipăie-le şi zi-mi cum sunt.

          Redrick întinse mâna şi îi pipăi picioarele de la genunchi în jos.

          — Oasele, şuieră Barbridge. Oasele mai sunt?

          — Sunt, sunt, minţi Redrick. Nu te mai foi atâta.

          În realitate, se simţea numai rotula, iar până la talpă, piciorul parcă era de cauciuc. Puteai să-l legi şi să-l faci noduri.

          — Minţi. De ce minţi? Crezi că nu ştiu, că n-am mai văzut niciodată?

          — Genunchii sunt întregi.

          — Minţi probabil, zise Barbridge cu tristeţe. Lasă, nu-l nimic. Să mă scoţi de aici, şi-o să-ţi dau totul: Globul de Aur. Am să-ţi desenez o hartă, am să-ţi arăt toate capcanele. Îţi spun totul…

          Continuă să vorbească, să promită câte-n lună şi-n stele, dar Redrick nu-l mai asculta deja. Se uita în direcţia şoselei. Luminile reflectoarelor nu mai fugeau pe tufişuri. Se opriră brusc, încrucişându-se pe acel obelisc de marmură şi în ceaţa lor intens albastră, Redrick văzu clar un individ îmbrăcat în negru ce se târa printre cruci. Silueta neagră se îndrepta direct spre reflectoare. Redrick observă cum acesta se loveşte de o cruce mare, se dă înapoi, din nou se izbeşte de o cruce şi abia după aceea le ocoleşte. Se ducea totuşi înainte, întinzând în faţă mâinile lungi, cu degetele răşchirate. Apoi dispăru dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. După câteva secunde, apăru din nou, mai la dreapta şi un pic mai departe, înaintând cu o încăpăţânare neomenească, de parcă ar fi fost un mecanism întors şi care abia pornise.

          La un moment dat, reflectoarele se stinseră. Ambreiajul scrâşni, motorul începu să huruie sălbatic, iar printre tufişuri licăriră intermitent luminile de semnalizare, cele roşii şi albastre. Maşina patrulei se urni din loc, demară nebuneşte şi ţâşni ca din puşcă spre oraş, dispărând după zid. Redrick înghiţi spasmodic şi îşi trase fermoarul de la canadiană.

          — Or fi plecat? Îngăimă Barbridge înfrigurat. Hai, mă Roşcatule, hai mai repede! Se răsuci, începu să pipăie în jurul său şi luând sacul cu marfă încercă să se ridice. Hai, ce mai stai?

          Redrick tot se mai uita în direcţia şoselei. Era întuneric şi nu se vedea nimic. Pe undeva, pe-acolo, însă, era ăla care mergea ca o păpuşă mecanică. Călca prost, cădea, lovindu-se de cruci şi se-ncurca printre tufişuri.

          — Bine! Hai să mergem!

          Îl ridică pe Barbridge. Bătrânul îl prinse cu mâna stângă de gât, ca-ntr-un cleşte. Neavând puterea să se mai ridice, Redrick începu să-l tragă mergând în patru labe. Îl trecu prin gaura din gard, apucându-se cu mâinile de iarba udă.

          — Haide odată! Hârâia Barbridge. N-avea grijă că ţin eu marfa, iar de scăpat… Hai!

          Poteca era cunoscută şi pe iarba udă se aluneca foarte uşor. Ramurile de scoruş îl loveau în plină faţă, iar bătrânul ăsta gras era atât de greu încât jurai că-l mort. Sacul cu marfă se agăţa tot timpul de câte ceva şi se lovea, zdrăngănind, şi-n plus le era frică să nu se întâlnească cu ala, care poate mai umbla pe-aici, prin beznă.

          Când ieşiră pe şosea era încă întuneric, dar nu mai era mult până la răsărit. În pădurice, de partea cealaltă a şoselei, păsările începură să ciripească somnoroase şi încă nehotărâte. Pe deasupra caselor negre şi a felinarelor galbene, rare, din cartierele îndepărtate, întunericul nopţii începu a căpăta o nuanţă de violet închis. Bătea un vântuleţ umed şi rece, care te făcea să te scuturi înfrigurat. Redrick îl lăsă pe Barbridge la marginea drumului şi se uită împrejur: un păianjen mare şi negru tocmai fugea peste drum. Red găsi repede Land Roverul, aruncă de pe caroserie ramurile care îl mascau, se aşeză la volan şi, încet, fără să aprindă luminile, ieşi pe asfalt. Barbridge stătea pe jos, cu o mână ţinând sacul cu marfă, iar cu cealaltă pipăindu-şi picioarele.

          — Repede, şuieră el. Hai mai repede! Genunchii… Încă îi mai am… Măcar genunchii să-l salvez.

          Redrick îl ridică şi, scrâşnind din dinţi de încordare, îl aruncă în Land Rover. Barbridge se prăbuşi pe scaunul din spate şi icni. Sacul însă nu-l scăpă din mână. Redrick ridică de la pământ impermeabilul plumbuit şi îl aruncă deasupra lui Barbridge. Acesta în zgârcenia lui, izbutise nu numai să care toată marfa, dar nici măcar balonzaidul greu nu-l lăsase în Zonă.

          Redrick scoase lanterna şi, mergând când înainte, când înapoi, căuta urme la marginea drumului. Nu găsi nimic. Ieşind pe şosea, Land Roverul trecu peste iarba deasă şi înaltă, care trebuia să se ridice la loc după câteva ore. În jurul locului unde stătuse maşina patrulei, zăceau grămezi de mucuri. Redrick îşi aminti că de mult vroia să fumeze. Îşi scoase liniştit ţigara şi-o aprinse, deşi chiar acum ar fi vrut să sară în maşină şi să gonească, să gonească, să gonească cât mai departe de-aici. Dar nu avea încă voie s-o şteargă. Totul trebuia făcut încet şi calculat.

          — Ce-l cu tine? Se auzi din maşină vocea plângăreaţă a lui Barbridge. Apă n-ai vărsat, năvodul e uscat. Ce mai stai? Haide, ascunde o dată marfa aia!

          — Taci. Nu mă mai deranja, spuse Redrick şi mai trase un fum. O să cotim spre marginea sudică.

          — Cum adică spre margine? Ce-ai înnebunit? Îmi paradeşti genunchii, scârbă! Genunchii mei!

          Redrick trase ultimul fum şi stinse mucul în cutia de chibrituri.

          — Hai, Sterviatnik, nu mai fă curent. Nu se poate direct prin oraş. Sunt trei posturi şi măcar la unul tot ne opresc.

          — Şi ce dacă?

          — O să-ţi vadă copitele şi atunci s-a terminat cu noi.

          — Da’ ce-au copitele mele? Am fost să prindem peşte cu dinamita şi mi-am rupt picioarele. Asta-l tot.

          — Şi dacă le pipăie careva.

          — Le pipăie pe dracu'… Am să urlu în aşa hal c-or să uite să mai pipăie.

          Dar Redrick se hotărâse deja. Ridică scaunul spre volan şi, în lumina lanternei, deschise un capac mascat.

          — Punem marfa aici.

          Rezervorul de benzină, de sub scaun era fals. Redrick luă sacul şi îl băgă înăuntru, auzind cum sună şi se rostogoleşte ceva.

          — N-am voie să risc, mormăi. Nu am dreptul.

          Aranjă la loc capacul, aruncă deasupra nişte cârpe şi un pic de gunoi şi puse scaunul la loc. Barbridge icnea, ofta, insista pe un ton plângăreţ ca să meargă totul mai repede şi iar începu să promită Globul de Aur, în timp ce se foia mereu pe scaun, uitându-se cu grijă în întunericul care se dilua continuu. Redrick însă nu-l mai dădea atenţie. Tăie sacul de plastic plin cu apă şi peşti, vărsă apa deasupra năvodului aruncat pe platforma din spate, iar peştele care se zbătea îl puse într-un sac impermeabil. Sacul de plastic îl împături şi îl puse în buzunarul canadienei. Acum totul era în regulă: pescarii se întorceau fără să fi avut prea mare noroc. Se aşeză la volan şi porni maşina.

          Până la cotitură, au mers fără să aprindă luminile. La stânga se întindea zidul solid, înalt de trei metri, care înconjura Zona, iar în dreapta erau tufişurile şi păduricea, nu prea rară, în care răsăreau din când în când vilişoare părăsite, cu feresterele bătute în scânduri şi cu pereţii cojiţi. Redrick distingea foarte bine toate astea, obişnuindu-se cu întunericul ce se destrăma. De altfel, ştia ce va urma şi, de aceea, când înaintea lor apăru silueta încovoiată ce înainta ritmic, nici măcar nu micşoră viteza, aplecându-se doar deasupra volanului. Individul mergea chiar pe mijlocul şoselei, cum, de altfel, făceau toţi ceilalţi. Se-ndrepta spre oraş. Redrick îl ocoli, virând spre stânga şi îl depăşi, apăsând mai tare pe accelerator.

          — Maică precistă! Bolborosi în spate Barbridge. Roşcatule, l-ai văzut?

          — Da.

          — Doamne-Dumnezeule. Numai asta ne lipsea, mormăi Barbridge şi deodată începu să se roage cu glas tare.

          — Închide gura! Ţipă Redrick.

          Cotitura trebuia să fie pe undeva pe aici şi Redrick micşoră viteza, cercetând linia căsuţelor şi a gardurilor strâmbe care se întindeau pe partea dreaptă. Căsuţa veche a transformatorului… Stâlpul de telegraf cu rezemătoare… Un poduleţ putrezit peste un şanţ. Redrick viră brusc. Maşina sări peste un dâmb, scuturându-se puternic.

          — Pe unde dracu' o iei? Urlă, nebuneşte, Barbridge.

          Redrick se întoarse pentru o secundă şi-l lovi brusc, pe moş drept în faţă, simţind cu dosul palmei obrazul ţepos. Barbridge icni şi tăcu. Maşina se scutura şi roţile alunecau în noroiul proaspăt. Redrick aprinse farurile. În lumina albă şi săltăreaţă ce dansa deasupra drumului vechi se vedea iarba abundentă, acoperită de băltoace imense, răsăreau garduri putrezite şi dărâmate. Barbridge se plângea, suspina şi-şi sufla nasul. Nu mai promitea nimic, se jelea şi ameninţa, dar nu prea tare şi cam nedesluşit. Redrick auzea numai cuvinte separate. Ceva despre picioare, despre genunchi, despre frumosul Archie… Pe urmă, amuţi.

          Drumul se întindea de-a lungul marginii de vest a oraşului. Cândva, aici fuseseră vile, grădini, livezi şi reşedinţele de vară ale bogătanilor din oraş şi ale celor din conducerea uzinei. Locuri vesele, verzi, lacuri micuţe, maluri cu nisip curat, pădurici luminoase de mesteacăn, bălţi unde creşteau crapii. Mirosurile urâte şi norii de fum de la uzină nu ajungeau până aici şi nici canalizarea oraşului, de altfel. Acum însă locurile erau părăsite şi în tot acest timp au văzut o singură casă locuită, cu o fereastră luminată şi perdeluţele trase. În curte, pe sfori, atârnau rufele ude de ploaie. Un câine uriaş, care aproape se îneca de ură, ţâşni dintr-o parte şi un timp fugi după maşină, în rafalele de noroi, care zburau de pe roţi.

          Redrick trecu încet pe un poduleţ vechi şi strâmb şi, când văzu în faţă intersecţia cu şoseaua de vest, opri maşina şi stinse motorul. Pe urmă, ieşi din maşină băgând înfrigurat mâinile în buzunarele ude ale combinezonului şi merse înainte, fără a se mai uita la Barbridge. Se crăpase de ziuă. În jur, totul era ud, liniştit, somnoros. Ajunse până la şosea şi scoase capul cu grijă dintr-un tufiş. Postul de poliţie se vedea foarte bine de aici: o căsuţă mică pe roţi, trei gemuleţe luminate, iar maşina patrulei stătea pustie la marginea drumului. Un timp, Redrick stătu şi se uită. La post nu era nici o mişcare; probabil că cei din patrulă îngheţaseră şi obosiseră în cursul nopţii, iar acum se încălzeau în căsuţă şi moţăiau cu ţigările lipite de buza de jos. „Broaşte râioase”, murmură Redrick. Pipăi în buzunar boxul, băgând degetele prin orificii, strânse în pumn metalul rece şi ghemuindu-se înfrigurat, fără a-şi scoate miinile din buzunar, plecă înapoi. Land Roverul stătea aplecat într-o parte printre tufişuri. Locul era părăsit, lăsat în paragină şi probabil că nimeni nu mai trecuse pe-aici de vreo zece ani. Când Redrick veni spre maşină, Barbridge se ridică un pic şi se uită atent la el, deschizând gura. Acum arăta şi mai bătrân ca de obicei, plin de riduri, chelos, faţa neîngrijită, plină de păr ţepos, dinţii putreziţi… Un timp se uitară tăcuţi unul la altul şi, dintr-o dată, Barbridge mormăi.

          — Îţi dau harta… Toate capcanele, toate… Ai să-l găseşti singur şi n-o să-ţi pară rău.

          Redrick îl ascultă nemişcat, desfăcu degetele, lăsând să alunece boxul în buzunar şi spuse:

          — Bine. Treaba ta e să stai leşinat. Ai înţeles? Să gemi şi să nu-l laşi să te pipăie.

          Se aşeză la volan, porni motorul şi puse maşina în mişcare.

          Totul a fost în regulă. Nimeni n-a ieşit din căsuţă atunci când Land Roverul a trecut încet, respectând indicatoarele, mărind apoi treptat viteza, până când a ţâşnit spre oraş prin marginea de vest. Era şase dimineaţa, străzile erau pustii, iar asfaltul ud şi negru. Semafoarele automate, singuratice şi deocamdată inutile, clipeau la intersecţii. Au trecut pe lângă o brutărie cu geamuri înalte, puternic luminate şi Redrick simţi un val de miros cald şi foarte ispititor.

          — Vreau să halesc, spuse Redrick şi se întinse, împingându-se cu mâinile în volan, încercând astfel să-şi destindă muşchii obosiţi de atâta încordare.

          — Ce? Sări, speriat, Barbridge.

          — Vreau să halesc… Unde să te duc? Acasă, sau direct la Măcelar?

          — La Măcelar, la Măcelar. Hai mai repede! Începu să mormăie grăbit Barbridge, aplecându-se în faţă. Redrick simţea în ceafă răsuflarea lui fierbinte. Direct la el! Mi-e dator încă şapte sute de monezi. Hai, goneşte, goneşte o dată! Ce te târâi ca păduchii pe umezeală? Şi începu să înjure obosit, lipsit de putere, dar cu răutate, cu vorbe murdare, negre, stropind cu salivă şi înecându-se în crize de tuse.

          Redrick nu-l mai răspundea. Nu avea nici timp, nici putere pentru a linişti un Sterviatnik dezlănţuit. Trebuia să termine cât mai repede cu toate astea. Măcar o oră, chiar o jumătate de oră să doarmă înainte de întâlnirea de la Metropol. Coti pe strada 16, străbătu două cartiere şi opri maşina în faţa unei vile gri cu două etaje.

          Îi deschise însuşi Măcelaru', probabil că tocmai atunci se sculase şi voia să facă baie. Era îmbrăcat într-un halat impunător, cu ciucuri de aur, iar într-o mână ţinea paharul cu proteza dentară. Părul îi era răvăşit, iar sub ochii tulburi îi atârnau săculeţi vineţii.

          — A! Exclamă el. Roşcatu'. Se mai jici?

          — Pune-ţi dinţii şi hai să intrăm.

          — Îhâ, aprobă Măcelaru' şi îl invită în hol printr-o mişcare a capului. Se deplasă apoi cu o repeziciune uimitoare, târşâind papucii persani şi dispăru în baie.

          — Cine? Strigă el de acolo.

          — Barbridge.

          — Ce-l cu el?

          — Picioarele.

          În baie începu să curgă apa, se auzeau pufăituri şi plescăituri, apoi căzu ceva care se rostogoli pe jos, pe faianţă. Redrick se aşeză obosit în fotoliu, scoase o ţigară şi o aprinse uitându-se în jur. „Da, despre hol n-am ce zice”. Măcelaru' nu se zgârcea la bani. A fost un chirurg cu mare experienţă şi foarte la modă, steaua medicinii din oraş, ba chiar din stat. Bineînţeles că nu din cauza banilor făcea afaceri cu stalkerii. Îşi avea şi el partea lui din Zonă: plata în natură, cu diferite mărfuri pe care le folosea în medicina lui; plata în acumulare de noi cunoştinţe, studiind, pe Stalkerii mutilaţi de Zonă, boli necunoscute până acum, monstruozităţi şi defecte ale organismului uman, plata pentru faima primului doctor de pe planetă, specialist în bolile extraterestre ale omului. Dar şi banii îi lua tot cu plăcere.

          — Ce-au picioarele? Întrebă el, apărând din baie cu un prosop uriaş pe umăr. Cu marginea prosopului îşi ştergea atent degetele, lungi, nervoase.

          — S-a bălăcit în „piftie”.

          Măcelaru' fluieră de uimire.

          — Deci s-a terminat, cu Barbridge. Păcat. Era un stalker faimos.

          — Nu-l nimic, zise Redrick, tolănindu-se în fotoliu. Îi faci nişte proteze. O să zburde {3} prin Zonă şi cu proteze.

          — Mda, mormăi Măcelaru'. Faţa lui luase o mină preocupată. Stai puţin să mă-mbrac.

          Până s-a îmbrăcat, până a sunat undeva, probabil la clinica lui ca să pregătească totul pentru operaţie, Redrick stătu nemişcat în fotoliu şi fuma. Numai o singură dată se clinti, când scoase bidonaşul. Bău cu înghiţituri mici pentru că rămăsese numai un pic, pe fund. Încerca să nu se gândească la nimic. Pur şi simplu aştepta.

          Pe urmă, ieşiră împreună la maşină. Redrick se aşeză la volan, iar alături se trânti Măcelaru', care imediat se întoarse şi începu să pipăie peste spătar picioarele lui Barbridge. Acesta, gârbovit, mai liniştit acum, bolborosea ceva smiorcăindu-se. Probabil că se jura că-l îngroapă în aur. Îşi amintea din nou de copii, de nevasta moartă şi îl implora să-l salveze măcar genunchii. Când au ajuns la clinică, Măcelaru' înjură, negăsind asistenţii la intrare. Sări din maşina care nici nu se oprise încă şi dispăru în clinică. Redrick aprinse ţigara din nou, iar Barbridge zise dintr-o dată, clar şi răspicat, de parcă s-ar fi liniştit de tot:

          — Ai vrut să mă omori. Şi-am să ţin minte asta.

          — Şi totuşi nu te-am omorât, zise Redrick, indiferent.

          — Da. Nu m-ai omorât. Bardridge tăcu un timp, după care zise: Nici asta n-am să uit.

          — Să nu uiţi, să nu uiţi, spuse Redrick. Bineînţeles că tu m-ai fi omorât. Se întoarse şi se uită la Barbridge. Moşu' se schimonosea, mişcând tăcut buzele uscate. Pur şi simplu m-ai fi lăsat… M-ai fi părăsit în Zonă şi… Nu te-am văzut, nu te-am auzit. Ca şi cu Ochelaristu'.

          — Ochelaristu' a murit singur, protestă mâhnit Barbridge. N-am nici o vină. S-a blocat singur.

          — Eşti un nemernic, spuse Redrick, rece, întorcând capul cu dispreţ. Un Sterviatnik.

          Pe uşă năvăliră asistenţii adormiţi, răvăşiţi de somn, îndreptându-se în fugă spre maşină şi desfăcând targa.

          Redrick, trăgând din ţigară, privea îndemânarea cu care îl scoteau pe Barbridge, cum l-au pus apoi pe targă şi cum l-au dus spre intrare. Barbridge stătea nemişcat cu mâinile pe piept şi se uita la cer. Tălpile lui imense, mâncate sălbatic de „piftie”, erau răsucite groaznic. A fost ultimul dintre stalkerii vechi, din rândul acelora care au început să vâneze bogăţiile extraterestre, imediat după Vizită. Atunci Zona nu se numea încă Zonă, nu erau nici institutele, nici zidul, nici forţele poliţiste ONU. Oraşul era paralizat de groază şi lumea întreagă chicotea auzind de noile minciuni gazetăreşti. Redrick avea pe atunci zece ani, iar Barbridge era un bărbat puternic şi agil. Îi plăcea să bea pe socoteala altora, să se bată şi să înghesuie în colţ câte-o fată căscată. Copiii lui nu-l interesau deloc. Era un ticălos mărunt, ordinar. Când se pilea, o bătea pe nevastă-sa cu o plăcere respingătoare, zgomotos, ca să ştie toţi. Şi-a tot bătut-o până când, într-o zi, n-a mai avut pe cine.

          Redrick întoarse Land Roverul şi, ignorând semafoarele, începu să gonească spre casă, claxonând puternic pietonii rari şi tăind colţurile pentru a scurta drumul.

          Se opri în faţa garajului şi, când ieşi din maşină, îl văzu pe administrator. Acesta venea spre el din direcţia părculeţului şi, ca întotdeauna, era prost dispus. Faţa şifonată cu ochii umflaţi, exprima un dezgust profund, de parcă n-ar fi mers pe pământ, ci pe bălegar moale.

          — Bună-dimineaţa, îl salută Redrick, politicos.

          Administratorul se opri la doi paşi şi îi arătă cu degetul mare peste umăr:

          — A cui e chestia aia? Bâigui el.

          Se vedea că erau primele cuvinte pe care le rostea astăzi.

          — Despre ce e vorba?

          — Leagănul ăla… Dumneata l-ai pus?

          — Eu.

          — Pentru ce?

          Redrick nu răspunse şi se îndrepta spre uşa garajului unde începu să descuie lacătul. Administratorul se apropie până ajunse lângă el, în spate.

          — V-am întrebat pentru ce-aţi pus leagănul. Cine v-a rugat?

          — Fetiţa, îi răspunse Redrick liniştit, deschizând poarta.

          — Nu vorbeam de fetiţă, ridică vocea administratorul. Fetiţa e o altă problemă. V-am întrebat cine v-a dat voie? Cine v-a permis să vă faceţi de cap în părculeţ?

          Redrick se întoarse spre el şi, un timp, stătu nemişcat privindu-l drept la rădăcina nasului, albă şi brăzdată de vinişoare roşietice. Administratorul se dădu un pas înapoi şi zise, cu un ton mai jos:

          — Nici balconul nu l-aţi vopsit. De câte ori eu…

          — Degeaba te străduieşti. Tot nu plec de aici.

          Se întoarse în maşină şi porni motorul. Puse mâinile pe volan şi îl strânse puternic, observând, în treacăt, cum i s-au albit încheieturile degetelor. Atunci scoase capul pe geam şi, fără nici o reţinere, îi strigă:

          — Şi dacă totuşi va trebui să plec, atunci roagă-te lui Dumnezeu, ticălosule!

          Băgă maşina în garaj, aprinse lumina şi închise poarta. Scoase sacul din rezervorul de benzină fals, îl puse într-un coş vechi, iar deasupra aşternu năvodul, încă umed, cu frunze şi ierburi încâlcite în el. Peste năvod puse peştele pe care Barbridge îl cumpărase cu o seară înainte dintr-o prăvălie de la periferie. Cercetă încă o dată maşina din toate părţile, aşa cum obişnuia. În dreapta ei, pe o apărătoare de roată, se lipise un muc de ţigară strivit. Redrick îl luă. Ţigara era suedeză. Se gândi puţin şi-o puse în cutia de chibrituri, unde mai erau trei mucuri.

          Pe scară nu se întâlni cu nimeni. Se opri lângă uşă, care se deschise înainte ca el să scoată cheia. Intră într-o parte, ţinând coşul greu sub braţ, simţind căldura şi mirosurile cunoscute, ale casei sale. Guta i se agăţă de gât şi se lipi cu faţa de pieptul său, totul în tăcere. Simţea chiar prin combinezon şi prin cămaşa groasă, călduroasă, cum i se zbătea nebuneşte inima. O lăsă în pace. Aşteptă răbdător până când Guta îşi reveni, deşi simţea, în clipele acelea, cât era de obosit şi lipsit de puteri.

          — Ei, hai, zise ea cu voce joasă şi puţin răguşită.

          Se desprinse de el, aprinse lumina în hol şi, fără să se uite, se duse la bucătărie.

          — Acum e gata cafeaua, se auzi de-acolo.

          — Am adus peşte, zise plin de viaţă, voios, deşi cam forţat. Prăjeşte-l pe tot. Mi-e o foame de mă ia cu leşin.

          Când se înapoie cu faţa ascunsă în părul despletit, el puse coşul jos, o ajută să scoată plasa cu peşti şi, împreună, o duseră la bucătărie şi puseră peştele în chiuveta.

          — Du-te şi spală-te, spuse ea. Până te speli, totul o să fie gata.

          — Ce face Maimuţica? Întrebă, stând jos şi scoţându-şi cizmele.

          — Nu i-a tăcut gura toată seara. Abia am reuşit s-o culc. Tot timpul: unde-l tata, unde-l tata? Arată-l dacă poţi.

          Se mişca prin bucătărie, îndemânatică, robustă şi bine făcută. Apa fierbea deja în cratiţa de pe aragaz iar solzii zburau în toate părţile de sub cuţit. Uleiul sfârâia în tigaia cea mare şi începuse să miroasă îmbietor a cafea proaspătă.

          Redrick se sculă şi, mergând desculţ, se întoarse în hol, luă coşul şi îl duse în cămară. Pe urmă, băgă capul în dormitor. Maimuţica dormea liniştită, pătura căzuse pe podea, iar cămăşuţă i se ridicase: un animal micuţ, ce răsufla agitat. Nu rezistă tentaţiei şi-o mângâie pe spafele acoperit de o blăniţă caldă, aurie. Şi pentru a nu ştiu câtă oară, se miră cât de lungă şi mătăsoasă era blana.

          Simţea o dorinţă nestăvilită s-o ia în braţe, dar îi era frică să n-o trezească şi, pe lângă asta, era murdar ca dracu', plin de Zonă şi de moarte. Se întoarse în bucătărie, se aşeză la masă şi zise:

          — Pune-mi o ceşcuţa de cafea şi pe urmă o să mă duc să mă spăl.

          Pe masă era presa de seară. „Ziarul Marmontului”, revista „Atletul”, „Playboy”-ul – se strânsese deja un vraf de reviste. Într-o copertă groasă, stăteau „Expunerile Institutului Internaţional de Cultură Extraterestră”, numărul 56. Redrick luă cana cu cafea aburindă şi trase spre el „Expunerile”. Mâzgăleli, tot felul de semne ciudate, desene tehnice… În fotografii, lucruri cunoscute, văzute în perspectivă din diferite poziţii. Descoperi încă un articol postmortem al lui Kirill: „Despre capacitatea neobişnuită a capcanelor magnetice de tipul 77-B”. Numele „Panov” era încadrat într-un chenar negru, iar jos, cu litere mici, scria: „Doctorul Kirill A. Panov. U. R. S. S. Dispărut tragic în timpul experimentelor din aprilie 19.”. Redrick aruncă revista şi luă o gură de cafea, bineînţeles frigându-se. Apoi întrebă:

          — A fost careva?

          — Cremă-de-ghete, răspunse Guta, ezitând puţin. Stătea lângă aragaz şi se uita la el. Era beat mort şi atunci l-am dat afară.

          — Şi Maimuţica ce-a făuct?

          — Bineînţeles că n-a vrut să-l lase şi a început să plângă. I-am spus însă că nenea Cremă-de-ghete nu se simte bine şi ea, înţelegând, a întrebat: „Nenea Cremă-de-ghete iar a tras la măsea?”.

          Redrick surâse şi din nou luă o gură de cafea. Pe urmă, întrebă:

          — Vecinii ce mai zic?

          Şi din nou Guta ezită un pic, înainte de a răspunde;

          — Ca de obicei.

          — Bine, nu-mi mai povesti.

          — Eh! Exclamă ea, dând din mână cu dispreţ. Astă-noapte, a bătut la uşă baborniţa aia de jos. Ochii erau uite-aşa şi avea spume la gură: „Ce tăiem în baie la mijlocul nopţii…?”.

          — E clar, zise Redrick printre dinţi. Auzi, poate că-l mai bine să plecăm de-aici. Cumpărăm o casă la marginea oraşului unde nu locuieşte nimeni. O casă de-alea, părăsite.

          — Şi Maimuţica?

          — O, Doamne! Oare nu facem noi totul ca să-l fie cât mai bine?

          Guta dădu din cap.

          — Îi plac copiii. Şi ei o iubesc. Nu sunt ei de vină că…

          — Da. Bineînţeles că nu sunt ei de vină.

          — Păi, ce să-ţi mai spun? A sunat unu' care nu s-a prezentat. I-am spus că eşti la pescuit.

          Redrick puse cana pe masă şi se ridică.

          — Bine. Mă duc totuşi să mă spăl. Mai am încă o groază de treburi.

          Se încuie în baie, aruncă îmbrăcămintea într-un cazan de rufe, iar boxul, piuliţele, ţigările şi alte mărunţişuri le puse pe o policioară. Se învârti mult timp sub duş, sub o apă fierbinte, care parcă era clocotită. Oftând şi gemând, îşi frecă corpul cu o mănuşă din burete aspru până când pielea deveni roşie. Pe urmă închise apa, se aşeză pe marginea băii şi îşi aprinse o ţigară. Apa huruia prin ţevi… Guta făcea zgomot cu vasele în bucătărie, de unde venea miros de peşte prăjit. Pe urmă, Guta bătu la uşă şi îi aduse lenjerie curată.

          — Hai mai repede. Se răceşte peştele.

          Îşi reveni complet şi începu din nou să comande. Zâmbind, Redrick se îmbrăcă şi se întoarse la bucătărie numai în chiloţi şi maieu.

          — Uite-acum pot să şi mănânc, zise, aşezându-se pe scaun.

          — Boarfele le-ai pus în cazan?

          — Îhâ, răspunse cu gura plină. Bun peştele.

          — Ai pus apă peste ele?

          — Nu… Sunt vinovat, sir. Promit că nu mai fac, sir. Da' mai lasă-le, că ai destul timp. Mai stai puţin!

          O prinse de mână şi încercă s-o pună pe genunchi, dar ea se feri uşor şi se aşeză alături.

          — Va să zică îţi neglijezi bărbatul, zise Redrick, îndopându-se din nou. Deci mă dispreţuieşti.

          — Ce fel de bărbat oi fi acuma, nu ştiu! Un sac gol, nu bărbat. Stai să te umplu mai întâi.

          — Şi dacă?… Mai sunt minuni pe lumea asta.

          — Lasă, că n-am văzut minuni d-astea de la tine. Poate vrei să bei ceva?

          Redrick se juca absent cu furculiţa.

          — Nu. Cred că nu. (Se uită la ceas şi se ridică.) O să plec acum, aşa că pregăteşte-mi costumul cel mai bun. Ştii tu: categoria extra. O cămăşuţă, cravată…

          Se îndreptă spre cămară, lipăind cu picioarele goale şi curate pe pardoseala răcoroasă. Intră şi se încuie. Îşi puse şorţul de cauciuc, mănuşile de cauciuc lungi până la cot şi începu să scoată pe masă tot ce era în sac. Două „biberoane”, o cutie cu „ace de siguranţă”, nouă „baterii”, trei „brăţări” şi încă un cerc, tot ca o „brăţară”, dar dintr-un metal alb şi uşor, având un diametru mai mare cu vreo treizeci de milimetri. Şaisprezece bucăţi de „stropi negri” în pachetul de polietilenă. Doi „bureţi” cât pumnul, foarte bine păstraţi. Trei „bâze”. Un borcan cu „lut sifonat”… În sac mai rămăsese un container de porţelan greu, bine împachetat în vată de sticlă, dar Redrick nu puse mâna pe el. Scoase ţigările şi îşi aprinse una, uitându-se la toată marfa de pe masă.

          Pe urmă trase un sertar, scoase o foaie de hârtie, un ciot de creion şi o numărătoare cu bile. Ţinând ţigara în colţul gurii şi clipind din ochi din cauza fumului, scria cifră după cifră, înşirându-le pe trei coloane. Făcu totalul primelor două coloane. Sumele erau destul de impunătoare. Stinse mucul de ţigară în scrumieră, deschise cu precauţie cutia şi răsturnă „acele de siguranţă” pe hârtie. În lumina electrică, acele păreau albăstrui şi numai câteodată aruncau jerbe de culoare spectrală: roşu, galben, verde. Luă unul dintre ele şi, cu grijă, ca să nu se înţepe, îl puse între degetul mare şi arătător. Pe urmă, stinse lumina şi mai aşteptă puţin ca să se obişnuiască cu întunericul. Acul „tăcea”. Îl puse la o parte, pipăi altul şi îl prinse intre degete. Nimic. Apăsă mai tare, riscând să se înţepe şi acul începu să „vorbească”. Izbucniră jerbe slab roşietice, ce străbăteau rapid acul şi care se răriră dintr-o dată, schimbându-se în verde. Câteva secunde, Redrick admiră acest joc straniu de artificii, care, aşa cum aflase din „Expuneri”, trebuia să însemne ceva. Poate ceva foarte important. Pe urmă, punându-l separat pe primul, luă altul…

          În total au fost şaptezeci şi trei de „ace de siguranţă”, din care „vorbeau” douăsprezece. De altfel şi celelalte trebuiau să „vorbească”, dar pentru asta forţa degetelor nu era suficientă. Era nevoie de o maşină specială, mare cât masa. Redrick aprinse din nou lumina şi adăugă încă două cifre la cele scrise. Şi numai după aceea se hotărî.

          Băgă mâinile în sac şi, ţinându-şi respiraţia, scoase şi puse pe masă un pachet moale. Îl privi un timp, îngândurat, frecându-şi bărbia cu dosul palmei. Pe urmă, luă creionul îl învârti între degetele înmănuşate şi iar îl aruncă. Scoase o ţigară şi, privind mereu pachetul, o fumă toată.

          — Ce dracu', zise tare. Luă pachetul cu hotărâre şi îl băgă înapoi în sac. Şi cu asta, gata! Ajunge!

          Răsturnă imediat „acele” înapoi în cutie şi se ridică. Era timpul să plece. Probabil că i-ar fi prins bine o jumătate de oră de somn ca să-şi limpezească gândurile, dar, pe de altă parte, mult mai folositor era să ajungă la întâlnire mai devreme şi să vadă cum şi ce. Aruncă mănuşile, atârnă şorţul şi, fără să stingă lumina, ieşi din cămară.

          Costumul era deja pus pe pat şi Redrick începu să se îmbrace. Tocmai îşi făcea nodul la cravată în faţa oglinzii, când în spate scârţâi uşor parchetul şi auzi o răsuflare precipitată. Luă imediat o mină serioasă, ca să nu pufnească în râs.

          — Bau! Se auzi lângă el o voce subţire şi cineva îl prinse de picior.

          — Ah! Ţipă Redrick, leşinând pe pat.

          Maimuţica, râzând şi chicotind, se urcă imediat pe el. Îl călca, îl trăgea de păr şi îi înşira noutăţile:

          — Vecinul Willi a rupt piciorul păpuşii, la etajul trei a apărut un pisoi alb cu ochii roşii, probabil că nu a fost cuminte şi s-a dus în Zonă. Seara am mâncat griş cu lapte şi cu dulceaţă, nenea Cremă-de-ghete iar a tras la măsea, s-a îmbolnăvit şi a plâns. Da' de ce peştele nu se îneacă în apă? De ce mama n-a dormit noaptea? De ce sunt cinci degete, mâinile numai două şi nasul singur?

          Redrick îmbrăţişă încet o vietate caldă, care se urca pe el şi îl privea cu ochii mari, negri şi lipsiţi de albul pupilelor. Se lipise de faţa lui cu obrăjorul moale, acoperit de un pufuşor auriu. Redrick repeta întruna.

          — Maimuţico… Ah! Maimuţico!

          Deodată sună telefonul chiar lângă urechea lui. Întinse mâna şi ridică receptorul.

          — Da.

          În receptor tăcere.

          — Alo? Alo?

          Nimeni nu răspunse. Pe urmă, se auzi un zgomot ca şi cum la celălalt capăt al firului s-ar fi închis telefonul. Apoi se auzi tonul. Redrick se ridică, o lăsă pe Maimuţică jos, deja n-o mai asculta, îşi puse pantalonii şi haina. Maimuţica vorbea fără întrerupere, în timp ce el zâmbea absent, astfel că, în scurtă vreme, auzi: „Tata şi-a muşcat limba şi a înghiţit-o”. Pe urmă, îl lăsă în pace.

          Se întoarse în cămară, puse într-o servietă tot ce era pe masă, fugi în baie după box, din nou se întoarse în cămară, luă servieta într-o mână şi coşul cu sacul în cealaltă, ieşi şi încuie meticulos uşa cămării, după care strigă la Guta: „Am plecat!”.

          — Când te întorci? Întrebă Guta, ieşind din bucătărie. Se pieptănase deja, se fardase şi nu mai avea pe ea halatul, ci o rochie de casă, care-l plăcea lui cel mai mult, de-un albastru strălucitor şi cu decolteul larg.

          — Te voi suna.

          Se uită la ea, se apropie şi, aplecându-se, o sărută pe decolteu.

          — Hai, du-te o dată, a zis încet Guta.

          — Da' eu? Şi pe mine? Ciripi Maimuţica, strecurându-se între ei.

          Trebui să se aplece şi mai mult. Guta se uită la el nemişcată.

          — Fleacuri, spuse el. Nu te-ngrijora. O să te sun.

          Pe scară, cu un etaj mai jos, Redrick văzu un individ corpolent, într-o pijama vărgată. Cotrobăia la yala uşii sale. Din adâncurile întunecoase ale apartamentului său, răzbătea un miros de acreală caldă. Redrick se opri şi îl salută:

          — Bună-ziua.

          Grăsanul se uită cu teamă la el, peste umăru-l puternic şi mormăi ceva.

          — Soţia dumneavoastră a fost la noi azi-noapte, spuse Redrick. Zicea că tăiem ceva. E o neînţelegere.

          — Nu-mi pasă, bombăni omul în pijama.

          — Nevastă-mea a spălat rufe aseară, continuă Redrick. Dacă v-a deranjat, vă rugăm să ne scuzaţi.

          — Da' eu n-am zis nimic. Vă rog…

          — Atunci mă bucur foarte mult.

          Coborî, iar când ajunse în garaj, puse coşul împreună cu sacul într-un colţ, îl acoperi cu o bancă veche şi după ce se mai uită o dată peste tot ieşi în stradă.

          Nu era mult de mers: două cartiere până la piaţă, apoi printr-un parc şi încă un cartier până la Bulevardul Central. În faţa Metropolului strălucea, ca-ntotdeauna, un şir multicolor de maşini, iar „boys” în scurte de culoarea zmeurei cărau geamantane. Nişte tipi solizi, ce păreau a fi străini, se strânseseră în grupuleţe de câte doi sau trei, discutau şi fumau stând pe scara de marmură. Redrick se hotărî să nu intre acolo deocamdată. Se aşeză sub o umbrelă în faţa unei cafenele mici de vizavi, comandă o cafea şi îşi aprinse o ţigară. La doi paşi de el stăteau la o măsuţă trei inşi din poliţia internaţională, îmbrăcaţi în civil. Erau grăbiţi şi mâncau în tăcere cârnaţi prăjiţi „à la Marmont”. Între timp băuseră bere neagră din halbe înalte, de sticlă. Alături, la vreo zece paşi, un sergent mânca posomorât cartofi prăjiţi. Casca albastră zăcea răsturnată pe jos; alături, stătea atârnată de spătarul scaunului centura cu tocul pistolului. În afară de ei, la cafenea nu mai era nimeni. Ospătăriţa, o femeie în vârstă, o necunoscută, stătea deoparte şi, din când în când, căsca, ducându-şi mâna delicat la buzele rujate. Era nouă fără douăzeci.

          Redrick observă că din hotel iese Richard Nunan, care-şi punea din mers pălăria moale. Cobora sprinten pe scară, micuţ, rotofei şi roz, iar pe faţă i se citea bunăstarea. Era proaspăt, plin de viaţă şi părea cunvins că nu-l aşteptau nici un fel de neplăceri. Ferindu-şi faţa cu palma, se uită la Nunan cum se aşază la volan, preocupat şi grijuliu, cum mută ceva de pe scaunul din faţă în spate, cum se apleacă şi-şi aranjează oglinda retrovizoare. Pe urmă, Peugeotul scoase un norişor de fum albăstrui, claxonă un african îmbrăcat în burnus şi ieşi voios pe stradă. Judecând după toate, Nunan mergea la Institut şi asta însemna că va trebui să ocolească fântâna şi să treacă pe lângă cafenea. Era prea târziu ca să se mai ridice şi să plece. Atunci, Redrick îşi ascunse faţa în palmă şi se aplecă deasupra ceştii. Inutil însă. Peugeotul claxona puternic, scrâşni din roţi şi se auzi vocea însufleţită a lui Nunan.

          — Hei, Schuhart! Red!

          Înjurând în gând, Redrick îşi săltă capul. Nunan se îndrepta spre el, strălucind de amabilitate şi întinzând mâna din mers.

          — Ce faci aici, aşa de devreme? Întrebă el, apropiindu-se. Mulţumesc, mămico, îi aruncă el ospătăriţei. N-am nevoie de nimic. Şi din nou spre Redrick: Nu te-am mai văzut de-o sută de ani! Pe unde te-ai mai ascuns? Cu ce te mai ocupi?

          — Eh… Şi tu, zise, fără plăcere, Redrick. Cu mărunţişuri.

          Se uită cum Nunan, atent, dar hotărât, se aşeză alături pe un scaun şi dădu la o parte, cu mânuţele lui pufoase, paharul cu şerveţele şi farfuria pe care fuseseră sandviciurile. Asculta cum Nunan pălăvrăgea prietenos.

          — Te-ai cam ofilit. Ce, nu dormi destul? Ştii şi eu m-am cam încurcat în ultimul timp cu noua automatizare, dar de dormit… Nu, frăţioare. Somnul e de bază la mine. N-are decât să se aleagă praful de automatizarea lor. (Deodată, se uită în jur.) Pardon, poate aştepţi pe cineva? Nu te deranjez?

          — Noo… Spuse Redrick indolent. Am avut puţin timp liber şi m-am gândit să beau măcar o cafea…

          — N-am să te reţin prea mult, zise Dick şi se uită la ceas. Ascultă, Red. Lasă mărunţişurile tale şi întoarce-te la Institut. Doar ştii că te primesc în orice moment. Dacă vrei, poţi să lucrezi iar cu un rus. A venit unu' de curând.

          Redrick dădu din cap.

          — Nu. Încă nu s-a născut un al doilea Kirill. Şi, de altfel, n-am ce face în Institutul vostru. La voi e numai automatică, acum în Zonă merg numai roboţi şi premiile, după cum înţeleg, tot ei le primesc, iar salariul de laborant nu-mi ajunge nici pentru ţigări.

          — Lasă, că totul se poate aranja, îi replică Nunan.

          — Da' mie nu-mi place când s-aranjează ceva pentru mine. De când mă ştiu, m-am aranjat singur şi-am să mă descurc mai departe tot singur.

          — Ai devenit mândru, zise Nunan dezaprobator.

          — Nu sunt mândru deloc. Însă nu-mi place să socotesc fiecare bănuţ, asta e.

          — Poate că ai dreptate, zise Nunan cam absent. Se uită indiferent la servieta lui Redrick şi urmări cu degetele o monogramă de argint cu litere slavone. Aşa e, omul are nevoie de cât mai mulţi bani încât să nu se mai gândească la ei… Kirill ţi-a făcut-o cadou? Întrebă el, arătând spre servietă.

          — Am moştenit-o… În ultima vreme nu prea te-am văzut în „Borj”.

          — Poate pe tine nu te mai vede omul, protestă Nunan. Mănânc acolo aproape în fiecare zi. Aici, în „Metropol”, pentru fiecare chifteluţă îţi ia şi pielea… Ascultă, zise dintr-o dată. Cum stai cu banii acum?

          — Ce, vrei să te-mprumut? Întrebă Redrick.

          — Nu, invers.

          — Să mă împrumuţi, va să zică…

          — Am ceva de lucru.

          — O, Doamne exclamă Redrick. Şi tu?

          — Da' cine mai are? Întrebă imediat Nunan.

          — Sunt mulţi ca tine. Rechinii.

          Nunan parcă abia acum îl înţelese şi râse.

          — Nu. Nu pentru specialitatea ta principală.

          — Da' pentru care?

          Nunan se uită din nou la ceas.

          — Uite ce e, zise ridicându-se. Vino astăzi în „Borj”, pe la prânz, în jur de două. O să discutăm mai pe-ndelete.

          — La două nu cred c-am să reuşesc.

          — Atunci seara, pe la vreo şase. De acord?

          — Să vedem, zise Redrick şi se uită şi el la ceas. Era nouă fără cinci.

          Nunan îi făcu cu mâna şi se „rostogoli” spre Peugeotul său. Redrick îl conduse cu privirea, chemă ospătăriţa şi îi ceru un pachet de „Lucky Strike”, îl plăti şi, luând servieta, traversă strada fără grabă, spre hotel. Soarele deja încălzea destul de tare şi strada se umpluse de zăpuşeală umedă. Redrick simţi sub pleoape o usturime. Strânse din ochi cu putere, amintindu-şi cu necaz că nu reuşise să doarmă nici măcar o oră înainte de o afacere atât de importantă. Şi atunci se întâmplă.

          Aşa ceva nu-l mai încercase niciodată în afara Zonei. Chiar şi-n Zonă numai de două, trei ori. Parcă picase, dintr-o dată în altă lume. Milioane de mirosuri se prăbuşiră peste el: aspre, dulci, metalice, moi, periculoase, alarmante, uriaşe cât casa, micuţe ca nişte fire de praf, grosolane ca nişte bolovani, fine şi complicate ca mecanismul unui ceas. Aerul deveni tare şi în el apărură suprafeţe, muchii, colţuri. Parcă totul s-ar fi umplut cu imense bile zgrunţuroase, cu piramide alunecoase, cristale gigantice şi colţuroase şi prin astea trebuia să meargă ca-ntr-un vis, ca printr-o prăvălie întunecoasă, plină cu mobilă veche şi monstruoasă… Dură numai o clipă. Deschise ochii şi totul dispăru. Nu fusese altă lume – însă aceeaşi lume cunoscută parcă s-ar fi întors spre el cu o faţă neştiută, se arătase pentru o clipă şi din nou se închise ermetic înainte ca el să înţeleagă ceva…

          Îl curentă un claxonat puternic, nervos şi, dezmeticindu-se, Redrick mări pasul, pe urmă fugi şi se opri abia lângă peretele „Metropolului”. Inima i se zbătea nebuneşte. Puse servieta pe asfalt, desfăcu rapid pachetul de ţigări şi îşi aprinse una. Trăgea tare din ea, odihnindu-se ca după o bătaie. Un policeman se opri alături şi îl întrebă grijuliu:

          — Pot să vă ajut, mister?

          — N-nu, scoase din el Redrick, tuşind. E zăpuşeală.

          — Poate vreţi să vă conduc?

          Redrick se aplecă şi ridică servieta.

          — Gata. Totul e-n regulă, prietene. Mulţumesc.

          Se îndreptă repede spre intrare, urcă treptele şi intră în hol. Aici era răcoare, întunecos, mohorât, cu ecouri largi. Ar fi trebuit să se-arunce într-unul din fotoliile imense de piele, ca să-şi tragă sufletul, dar şi-aşa întârziase. Reuşi numai să termine ţigara, uitându-se în jur cu ochii întredeschişi, cercetând lumea care forfotea în holul imens. Ciolănosu' era deja aici şi răsfoia cam nervos nişte reviste. Redrick aruncă mucul într-o scrumieră şi intră în lift.

          Împreună cu el, se buluciră un grăsun cu suflu astmatic, o damă puternic parfumată, cu un băieţel ce mânca nervos ciocolată şi o bătrână imensă, cam prost „bărbierită”. Pe Redrick îl înghesuiră într-un colţ. Închise ochii ca să nu vadă faţa băieţelului, căruia îi curgea pe bărbie salivă amestecată cu ciocolată. Nu vroia s-o vadă pe mămica lui, cu pieptul plat, pe care atârna un colier din „stropi negri” mari, montaţi în argint. Îi era silă de ochii bulbucaţi şi sclerozaţi ai grăsanului şi de negii înspăimântători de pe faţa buhăită a bătrânei. Umflatul încercă să aprindă o ţigară, dar imediat baborniţa îl puse la punct şi continuă s-o facă până la etajul cinci, unde se prăvăli afară. Imediat, umflatu' îşi aprinse ţigara cu o bucurie nedisimulată, de parcă acum şi-ar fi câştigat libertăţile sale civile. Începu însă să tuşească, să hârâie, să se înece, scoţându-şi buzele ca o cămilă şi înghiontindu-l pe Redrick…

          Redrick ieşi din lift la etajul opt şi păşi pe covorul moale, întins de-a lungul coridorului luminat intim de becuri mascate. Mirosea a tutun scump, a parfum parizian, a piele naturală şi lucioasă de portmoneie doldora cu bani, a dame scumpe cu cinci sute de monezi pentru o noapte şi a portţigarete {4} din aur masiv. Toate aceste nimicuri, mucegaiuri respingătoare, se înmulţiseră datorită Zonei, supseseră, dar înfulecaseră de la ea, îmbuibându-se neîncetat. Zonei însă nu-l păsa de nimic şi mai ales o durea-n cot dacă ăştia se vor sătura până-n gât sau nu. Nu se sinchisea dacă tot ce era în ea va ajunge afară şi se va răspândi în toată lumea., Redrick, fără să bată, deschise uşa cu numărul 874.

          Răguşitu' stătea pe o masă lângă geam şi învârtea un trabuc. Era în pijama, avea părul rar şi umed, dar pieptănat cu grijă, iar faţa umflată, nesănătoasă, era bine bărbierită.

          — Aha, exclamă, fără să ridice privirea. Punctualitatea este politeţea regilor. Bună ziua, băieţelul meu.

          Termină de tăiat trabucul, îl luă cu ambele mâini şi, ducându-l la mustaţă, îşi plimbă nasul de-a lungul lui înainte şi înapoi.

          — Dar unde-l bunul şi bătrânul Barbridge? Continuă Răguşitu', ridicându-şi privirea. Avea ochii limpezi şi albaştri, îngereşti.

          Redrick îşi puse servieta pe canapea, se aşeză şi îşi scoase ţigările.

          — Barbridge nu vine.

          — Bunul şi bătrânul Barbridge, zise Răguşitu', luând trabucul cu două degete şi ducându-l cu grijă la gură. Bătrânul Barbridge nu stă prea bine cu nervii.

          Se uită în continuare la Redrick cu ochii limpezi şi albaştri, fără să clipească. De altfel nu clipea niciodată. Uşa se întredeschise şi în cameră se strecură Ciolănosu'.

          — Cine a fost individul cu care ai vorbit? Întrebă din prag.

          — Bună ziua, îi răspunse Redrick.

          Ciolănosu' îşi înfipse mâinile în buzunare, se apropie, păşind larg cu picioarele lui imense, răşchirate şi se opri în faţa lui Redrick.

          — Ţi-am mai spus de o sută de ori, îl mustră el. Nici un contact înainte de întâlnire. Iar tu ce faci?

          — Ţi-am spus bună ziua. Iar tu ce faci?

          Răguşitu' râse, iar Ciolănosu' zise nervos:

          — Bună ziua, bună ziua… Se opri ca să-l sfredelească pe Redrick cu o privire plină de reproş şi se aruncă alături pe canapea. Nu e bine ce faci, îi zise. Înţelegi? Nu e voie!

          — Atunci să fixaţi întâlnirea unde n-am cunoscuţi, îi reproşă Redrick.

          — Băieţelul are dreptate, remarcă Răguşitu'. E greşeala noastră… Deci cine era tipu'?

          — Richard Nunan. Reprezintă nişte firme care aduc utilaje pentru Institut. Locuieşte aici la hotel.

          — Vezi cât e de simplu, spuse Răguşitu', uitându-se la Ciolănosu'. Apoi luă o brichetă formidabilă, reprezentând statuia Libertăţii, o privi cu îndoială şi o puse înapoi.

          — Da' Barbridge unde e? Întrebă Ciolănosu' deja prietenos.

          — S-a dat la fund, îl informă Redrick.

          Cei doi schimbară repede priviri între ei.

          — Odihnească-se în pace, spuse Răguşitu' atent. Sau… Poate e arestat?

          Un timp Redrick tăcu, trăgând încet din ţigară. Pe urmă, aruncă mucul pe jos şi zise:

          — Nu vă temeţi. E „curat”. Zace-n spital.

          — Şi asta numeşti „curat”? Sări Ciolănosu' nervos şi se duse spre geam. Care spital?

          — Nu-l purta de grijă. E acolo unde trebuie. Hai la treabă, că mi-e somn.

          — La care spital? Întrebă iritat Ciolănosu'.

          — Stai că-ţi zic acum. Ne punem o dată pe treabă sau nu?

          — Ne punem, ne punem, băieţelul meu.

          Cu o uşurinţă neaşteptată, Răguşitu' sări jos, împinse repede măsuţa spre Redrick şi, dintr-o singură mişcare, mătură tot ce era pe ea, aruncând pe covor un vraf de reviste şi ziare. Se aşeză vizavi, punându-şi mâinile păroase pe genunchi.

          — Aştept propuneri.

          Redrick deschise servieta, scoase lista cu preţuri şi o puse pe măsuţă în faţa Răguşitului. Acesta se uită şi împinse hârtia într-o parte, cu unghia. Ciolănosu' era în spate şi se uita la listă peste umărul Răgusitului.

          — Ăsta-l preţul.

          — Văd, zise Răguşitu'. Hai, arată-ne, arată-ne!

          — Banii, ripostă Redrick.

          — Ce fel de „inel”? Întrebă Ciolănosu', neîncrezător, înfigând degetu-n listă peste umărul Răgusitului.

          Redrick tăcea. Ţinea servieta deschisă pe genunchi şi se uita nemişcat în ochii de-un albastru îngeresc. Răguşitu' zâmbi, în sfârşit.

          — Oare de ce te iubesc aşa de mult, băieţelul meu? Gânguri el. Şi se mai zice că nu există dragoste la prima vedere! (Oftă teatral.) Phill, prietene, cum se zice pe-aici, cântăreşte-l „varza”, răsfoieşte-l verzişorii… Şi dă-mi o dată chibritul! Vezi doar… Scutură trabucul pe care încă îl mai ţinea între degete.

          Phill Ciolănosu' mormăi ceva neînţeles, îi aruncă cutia cu chibrituri şi intră în camera de alături, deschizând o uşă mascată de nişte draperii. Se auzeau cam nedesluşit discuţii nervoase, parcă ceva despre o mâţă-n sac şi în rest numai mormăieli neinteligibile. Răguşitu' îşi aprinse, în sfârşit, trabucul şi începu să se uite fix la Redrick, cu un zâmbet absent aşternut pe buzele subţiri şi palide. Redrick îşi rezemă bărbia de servietă, se uită, la rândul lui, drept în ochii albaştri şi încercă să nu clipească, deşi pleoapele îi ardeau ca focul, iar ochii îi lăcrimau. Pe urmă, Ciolănosu' se înapoie, aruncă pe măsuţă două pachete sigilate de bancnote şi, bosumflându-se, se aşeză alături de Redrick. Acesta se întinse alene după bani. Răguşitu' îl opri cu un gest, rupse sigiliile de la fiecare pachet, le mototoli şi le băgă în buzunarul pijamalei.

          — Acum, te rog, zise el.

          Redrick luă banii şi, fără să-l numere, îi băgă în buzunarele hainei. Pe urmă, începu să scoată marfa. O făcea încet, dându-le posibilitatea să vadă fiecare lucru şi să verifice după listă. În cameră era linişte şi numai Răguşitu' sufla greu. De după draperii se auzea un zgomot slab de parcă cineva ar fi amestecat cu o linguriţă într-un pahar.

          Când Redrick închise servieta şi o încuie, Răguşitu' ridică privirea şi îl întrebă.

          — Şi cu principalul cum rămâne?

          — Nicicum, răspunse Redrick. Tăcu un timp şi adăugă: deocamdată.

          — Îmi place acest „deocamdată”, spuse duios Răguşitu'. Ţie nu, Phill?

          — Le cam încurci, măi Schuhart, zise scârbit Phill Ciolănosu'. Şi de ce le încurci, nu ştiu.

          — Asta-l specialitatea mea. Afacerile dubioase. Şi e o specialitate grea.

          — Bine, zise Răguşitu'. Unde-l aparatul de fotografiat?

          — Drace, mormăi Redrick, frecându-şi obrazul şi simţind cum începe să roşească. Sunt vinovat. Am uitat complet de el.

          — Acolo? Răguşitu' făcu o mişcare nedefinită cu ţigara.

          — Nu-mi aduc aminte. Probabil că acolo. Redrick închise ochii şi se lăsă pe spate. Nu, nu-mi aduc aminte deloc.

          — Păcat, zise Răguşitu'. Dar măcar ai văzut chestia aia?

          — Nu. Tocmai, asta e. N-am ajuns până la caupere {5}. Barbridge s-a bălăcit într-o „piftie” şi a trebuit să ne întoarcem imediat. Fiţi sigur că dacă o vedeam n-o uitam.

          — Ascultă, Hugh, şopti dintr-o dată speriat Ciolănosu'. Ce-l asta?

          Stătea încordat şi se vedea cum în jurul degetului arătător de la mâna dreaptă se învârtea singur „inelul” acela metalic, alb. Ciolănosu' holba ochii la el.

          — Nu se mai opreşte! Aproape că ţipă Ciolănosu', mutându-şi privirea de la inel la Răguşitu' şi înapoi.

          — Cum adică nu se mai opreşte? Întrebă precaut Răguşitu' şi se retrase un pic.

          — L-am pus pe deget şi l-am învârtit o dată, aşa, pur şi simplu… Şi de un minut întreg nu se mai opreşte.

          Ciolănosu' se sculă brusc şi ţinând degetul în faţă fugi după draperii. Inelul, iradiind argintiu, se învârtea în faţa lui ca o elice.

          — Ce ne-ai adus? Întrebă Răguşitu'.

          — Dracu ştie. Nici n-am crezut că… Dacă ştiam v-aş fi jupuit mai tare.

          Răguşitu' se uită un moment la el, pe urmă se sculă şi dispăru după draperii. Imediat au început să murmure nişte voci. Redrick scoase o ţigară, o aprinse şi, ridicând de jos o revistă, începu s-o răsfoiască absent. În revistă erau o mulţime de muieri cu fundu' tare, dar nu ştia de ce, acum îi era silă să le vadă. Aruncă revista şi se uită prin cameră, căutând ceva de băut. Pe urmă, scoase din buzunar un teanc de bani şi îi numără. Totul era în regulă, dar ca să nu adoarmă îl controlă şi pe celălalt. Şi-n timp ce-l punea în buzunar, se înapoie şi Răguşitu'.

          — Ai noroc, băieţelul meu, îl anunţă pe Redrick, aşezându-se în faţa lui. Ştii ce-l un perpetuum mobile {6}?

          — Nu. N-am învăţat despre aşa ceva.

          — Nici nu e nevoie, spuse Răguşitu', scoţând încă un pachet de bancnote. Iată preţul primului exemplar, rosti el desigilându-l. Pentru fiecare „inel” în plus o să primeşti câte două asemenea pachete. O să ţii minte, băieţelul meu? Câte două. Cu o condiţie însă. În afară de noi doi, nimeni n-o să afle nimic, niciodată. Ne-am înţeles?

          Redrick băgă banii în buzunar şi se ridică.

          — Am plecat. Când şi unde, data viitoare?

          Răguşitu' se ridică şi el.

          — O să te sun. Aştepţi la telefon în fiecare vineri, între nouă şi nouă-jumătate, dimineaţa. O să primeşti salutări din partea lui Phill şi Hugh şi o să ţi se fixeze o întâlnire.

          Redrick dădu din cap şi se duse spre uşă. Răguşitu' îl conduse, punându-l mâna pe umăr.

          — Aş fi vrut să mă-nţelegi, continuă el. Până acum, totul a fost bine, foarte frumos ş.a.m.d., iar „inelul” este chiar minunat. Înainte de toate însă, avem nevoie de două lucruri: fotografiile şi containerul plin. Adu-ne aparatul de fotografiat, dar cu filmul făcut şi containerul de porţelan plin şi n-o să mai trebuiască să mergi în Zonă niciodată.

          Redrick îşi scutură umărul, aruncând mâna de pe el, deschise uşa şi ieşi. Mergea din nou pe covorul moale, fără să se întoarcă măcar şi simţea tot timpul în ceafă privirea pătrunzătoare a ochilor de un albastru îngeresc. Nu mai aşteptă liftul şi coborî opt etaje pe jos.

          Ieşind din „Metropol”, luă un taxi şi se duse la capătul celălalt al oraşului. Şoferul era un necunoscut, proaspăt angajat, un individ cu faţa plină de coşuri şi cu nasul mare. Era unul dintre cei care năvăleau în Marmont, mai ales în ultimii ani, care căutau aventuri zdrobitoare ce puteau să le aducă bogăţii şi nestemate, faima mondială.

          Aşa cum năvăleau, aşa şi rămâneau: şoferi de taxi, chelneri, muncitori în construcţii, gorile de restaurant, nişte hrăpăreţi chinuiţi de dorinţe nedefinite, nemulţumiţi de tot ce aveau, profund dezamăgiţi şi convinşi că au fost păcăliţi. Jumătate din ei se chinuiau o lună-două, apoi se întorceau acasă, blestemând şi povestind decepţiile lor aproape tuturora. Îi numărai pe degete pe cei care ajungeau stalkeri, dar aceştia mureau foarte repede, nemaiavând timp să înţeleagă ceva. Unii reuşeau să intre la Institut, cei mai răsăriţi şi citiţi putând să ocupe postul de preparator. Restul, îşi petreceau serile în bombe, se băteau din cauza neînţelegerilor în concepţii, din cauza fetelor sau, pur şi simplu, din beţie. Organizau din când în când manifestări cerând cine ştie ce, tot felul de demonstraţii de protest, de greve – stând pe jos, în picioare sau chiar culcându-se. Pur şi simplu, exasperaseră poliţia oraşului, prefectura şi pe localnici. Însă, după un timp, se linişteau, se potoleau şi vroiau să ştie tot mai puţin de ce se află aici.

          Şoferul mirosea a băutură, ochii îi erau înroşiţi ca ai unui iepure şi era foarte agitat. Începu imediat să-l povestească lui Redrick cum azi-dimineaţă a apărut pe strada lor un mort din cimitir. A venit la vechea lui casă, care fusese părăsită de mulţi ani. Plecaseră toţi de-acolo: văduva bătrânului şi fata, cu soţul şi nepoţii. Vecinii spuneau că individul murise acum vreo treizeci de ani, încă înainte de Vizită şi acum, poftim! A apărut. A tot umblat pe lângă casă şi apoi a început să…

          — Stop, zise Redrick. Opreşte aici.

          Se cotrobăi prin buzunare, nu găsi mărunţiş şi trebui să schimbe o bancnotă nouă. Pe urmă, aşteptă la poartă până plecă taxiul. Vila lui Sterviatnik nu era urâtă. Două etaje, alături un pavilion de sticlă pentru partidele de biliard. O grădină îngrijită, o seră şi un chioşc alb, ascuns printre meri. Totul era îngrădit de un gard din fier forjat, vopsit în verde deschis. Redrick sună de câteva ori şi poarta se deschise încet, scârţâind. Păşi încet, fără grabă, pe o alee presărată cu pietriş fin, de-a lungul căreia se aflau tufe de trandafiri. La intrarea în vilă, îl aştepta deja pe scară Popândăul, gârbovit, negru-roşcat, arzând de nerăbdare să fie folositor. Se răsuci într-o parte, pipăi cu un picior treapta de jos, tremurând tot, se propti în el şi începu să tragă şi al doilea picior, în timp ce dădea mereu cu mâna sănătoasă spre Redrick: Acum, acum…

          — Hei, Roşcovane, se auzi din grădină vocea unei femei.

          Redrick întoarse capul şi zări prin frunziş, alături de acoperişul alb şi dantelat al chioşcului, nişte umeri goi, bronzaţi, o gură de-un roşu aprins şi o mână care îi făcea semne.

          Îl salută pe Popândău cu o mişcare scurtă din cap, se întoarse din drum şi se îndreptă spre chioşc, direct prin tufele de trandafiri, călcând pe iarba verde, mătăsoasă.

          Într-o poieniţă era aruncată o saltea imensă, roşie, pe care stătea lungită Dina Barbridge. Avea un pahar în mână şi purta un costum de baie aproape invizibil. Alături de saltea, stătea aruncată o carte cu coperte fistichii, iar în umbra unui tufiş era pusă o frapieră strălucitoare, din care răsărea gâtul subţire şi lung al unei sticle.

          — Hai noroc, Roşcovanule, zise Dina Barbridge, salutându-l cu paharul. Dar unde-l papa? Iar a dat de bucluc?

          Redrick se apropie şi, ţinând la spate servieta, o privi de sus. Da. Sterviatnik ceruse într-adevăr în Zonă nişte copii de minune. Dina era robustă, avea pielea ca de atlaz, fără nici un cusur, fără o cută măcar. O sută cincizeci de livre de carne delicioasă: trupul unei tinere de douăzeci de ani. În plus de asta, avea ochii ca de smarald, ce sclipeau tainic, o gură mare, umedă, cu dinţii albi şi strălucitori, părul pana-corbului. Tot corpul îi lucea în soare: umeri, pântece, coapse, doar cu o mică umbră între sânii aproape goi. Stătea şi o privea sincer, deschis, fără nici o reţinere, iar ea se uita la el de jos, zâmbind înţelegătoare. Pe urmă, duse paharul la gură şi înghiţi de câteva ori:

          — Vrei? Întrebă ea, lingându-şi buzele şi, aşteptând atât cât trebuia ca dublul înţeles să ajungă la el, îi întinse paharul.

          Redrick întoarse capul, căutând, un loc unde să stea. Găsi un şezlong în umbră, se aruncă în el şi îşi întinse picioarele.

          — Barbridge e-n spital. Îi taie picioarele.

          Tot zâmbind, se uita la el numai cu un ochi, celălalt fiind acoperit de cascada de păr negru ce i se revărsa pe umăr. Zâmbetul îi îngheţă însă imediat – un rânjet de zahăr pe faţa bronzată. Pe urmă clătină paharul absentă, parcă ascultând clinchetul gheţii ce se lovea de pereţi şi întrebă:

          — Amândouă picioarele?

          — Da. Amândouă. Poate de la genunchi, dar s-ar putea şi mai de sus.

          Ea puse paharul jos şi îşi dădu părul la o parte. Nu mai zâmbea.

          — Păcat. Şi, va să zică tu…

          Numai Dinei Barbridge i-ar fi putut povesti cum se întâmplase totul. Probabil că ar fi putut chiar să-l spună cum se întorsese la maşină, ţinând boxul în pumn, cum îl implorase Barbridge şi îi promisese Globul de Aur. Şi n-o făcuse pentru el, ci pentru copii, pentru ea şi pentru Archie. Dar nu-l spuse. Băgă mâna în buzunar, scoase un pachet de bancnote şi, fără să spună un cuvânt, îl aruncă pe salteaua roşie, direct la picioarele lungi şi goale ale Dinei. Banii se desfăcură într-un evantai larg, din care Dina luă câţiva. Absentă, începu să se uite lung la ei, de parcă ar fi văzut pentru prima dată aşa ceva.

          — Deci ăsta-l ultimul salariu, zise ea.

          Redrick se întinse de la şezlong până la frapieră şi, scoţând sticla, se uită la etichetă. De pe sticla neagră se prelingeau picături de apă şi atunci Redrick o ţinu într-o parte ca să nu-l ude pantalonii. Nu-l plăcea whiskyul scump, dar acum era bun şi ăsta. Vru să bea chiar din sticlă, dar îl opriră nişte sunete de protest din spate. Întoarse capul şi văzu că, în poieniţă, intră grăbit Popândău', clătinându-se pe picioarele strâmbe. Ţinea în faţă, cu ambele mâini, un pahar înalt cu o băutură transparentă. Se chinuia mult, transpiraţia îi curgea pe faţa neagră-roşcată şi ochii însângeraţi aproape îi ieşiseră din orbite. Văzând că Redrick se uită la el, întinse paharul cu disperare şi parcă mugi sau scânci, deschizând larg gura ştirbă.

          — Aştept, aştept, zise Redrick şi băgă sticla înapoi în frapieră.

          Popândău' ajunse în sfârşit, îi dădu paharul lui Redrick şi, cu o familiaritate timidă, îl bătu uşor pe umăr cu mâna sa paralizată.

          — Mulţumesc, Dickson, spuse serios Redrick. Exact ce-mi lipsea acum. Ca-ntotdeauna eşti la înălţime, Dickson.

          Şi, în timp ce Popândău' dădea din cap bucuros şi se bătea cu mâna sănătoasă pe picior, Redrick ridică solemn paharul spre el, îl salută şi bău jumătate dintr-o înghiţitură. Pe urmă, se uită la Dina.

          — Vrei, întrebă, arătându-l paharul.

          Nu-l răspunse. Împăturea o bancnotă pe jumătate, apoi încă o dată şi încă o dată.

          — Lasă, că n-o să mori, îi zise. Papa are…

          Ea îl întrerupse.

          — Va să zică, l-ai scos. L-ai cărat în spinare ca prostu' prin toată Zona… Papă-lapte ce eşti! Ai scăpat aşa un prilej…

          Redrick, uitând de pahar, o privea perplex. Ea se ridică şi se apropie, călcând banii împrăştiaţi. Se opri în faţa lui, înfigându-şi pumnişorii strânşi în şoldurile alunecoase, unduitoare, acoperindu-l tot universul cu corpul ei minunat ce mirosea a parfum şi a transpiraţie dulce.

          — Uite-aşa ar face cu voi în jurul degetului, idioţilor… Uite-aşa… pe oasele voastre, capete seci. Aşteaptă, aşteaptă mult şi bine. Chiar şi-n beţe o să umble pe tărtăcuţele voastre. O să vă arate încă ce înseamnă mila şi dragostea de frate! Ţipa Dina. Harta şi capcanele, aşa-l? Dobitocule! După mutra ta pistruiată văd că ţi-a promis. Aşteaptă, că-ţi dă el hartă. Iartă, Doamne, sufletul tâmpit al roşcovanului Redrick Prostu'…

          Atunci Redrick se ridică, fără grabă şi îi trase o palmă cu putere. Tăcu brusc, căzând ca secerată pe iarbă şi îşi îngropă faţa în palme:

          — Imbecilule… Roşcovane… Mormăia neinteligibil. Să pierzi un aşa prilej… Aşa un prilej…

          Redrick, privind-o, termină de băut din pahar şi fără să se întoarcă i-l pasă Popândăului. Nu mai avea ce să discute aici. Într-adevăr, Zona îi dăduse lui Sterviatnik nişte copii excepţionali, iubitori şi respectuoşi. Ieşi pe stradă şi reuşind să prindă un taxi, îi spuse şoferului să-l ducă la „Borj”.

          Trebuia să termine cât mai repede toate treburile şi apoi să doarmă în neştire. Pica de somn, în faţa ochilor totul plutea, iar, până la urmă, cedând, aţipi şi se lăsă cu tot corpul pe servietă. Se trezi numai atunci când şoferul îl scutură de umăr.

          — Am ajuns, mister.

          — Unde suntem? Întrebă buimac. Doar ţi-am spus să mă duci la bancă.

          — Nu, mister. Aţi vrut să mergeţi la „Borj”! Uite şi „Borjul”.

          — Bine, bine, cedă Redrick. Oi fi visat ceva.

          Plăti şi coborî cu greu, abia târându-şi picioarele amorţite. Asfaltul se încălzise deja şi se făcuse foarte cald. Redrick simţea că transpirase tot, gura îi era cleioasă şi parcă puţea, ochii îi lăcrimau. Înainte de a intra, se uită în jur. Strada era pustie la ora asta, ca de obicei. Prăvăliile de peste drum nu se deschiseseră încă şi chiar „Borjul” era practic închis acum. Dar Emest era la post. Ştergea paharele, uitându-se mohorât la trei tipi ce stăteau la un pahar de vin, la o măsuţă din colţ. Pe celelalte măsuţe, stăteau aruncate scaunele întoarse, iar un negru pe care nu-l cunoştea, în sacou alb, ştergea pe jos. Un alt negru se încovoia sub greutatea unor lăzi cu bere pe care le căra în spatele tejghelei. Redrick veni la tejghea, puse pe ea servieta şi salută: „Bună ziua!”. Emest mormăi ceva neprietenos.

          — Dă-mi bere, zise Redrick şi căscă.

          Emest trânti pe tejghea o halbă goală, scoase din frigider o sticlă, o deschise şi răsturnă conţinutul în hajbă. Redrick, căscând şi acoperindu-şi gura cu palma, începu deodată să se uite fix la mâna lui Emest. Tremura. Gâtul sticlei se ciocni de câteva ori de halbă, în timp ce Redrick îşi ridică privirea mirată spre faţa lui Emest. Pleoapele lui grele păreau complet coborâte, gura mică i se schimonosise, iar obrajii graşi îi atârnau. Negrul cu mătura râcâia sub taburet, pe lângă picioarele lui Redrick, tipii din colţ se certau cu răutate şi patimă pentru nişte curse de cai. Negrul care căra lăzile îl îmbrânci cu fundu' pe Emest aşa de tare încât acesta era gata-gata să se prăbuşească. „Coloratul” mormăi nişte scuze, iar Emest întrebă cu o voce sugrumată.

          — Ai adus?

          — Ce s-aduc?

          Redrick se uită peste umăr şi văzu cum unul dintre tipi se ridică molcom de la masă şi se îndreptă spre ieşire. Se opri în uşă şi îşi aprinse o ţigară.

          — Hai să vorbim, îl îndemnă Emest.

          Negrul cu mătura se oprise între Redrick şi uşă. Doar Cremă-de-ghete se putea compara cu un negru aşa de barosan, numai că acesta din urmă era de două ori mai lat.

          — Hai să mergem, zise Redrick şi luă servieta. Somnul îi dispăruse şi ochii parcă i se mai limpeziră.

          Se duse după tejghea, strecurându-se pe lângă negrul cu lăzile de bere, care se lovise probabil la mână pentru că îşi sugea degetul. Se uita la Redrick pe sub sprâncene. Şi ăsta era un negru vânjos, cu nasul rupt şi cu urechile tocate. Emest intră în camera din spate şi Redrick îl urmă, pentru că acum toţi trei tipii stăteau la ieşire, iar negrul cu mătura se postase în faţa uşii depozitului din camera, din spate. Emest se dădu la o parte şi, cocoşându-se, se aşeză pe un scaun de lângă perete. De la o masă, se sculă căpitanul Quarterblood, galben şi suferind, iar de undeva din stânga apăru un tip solid de la ONU, cu casca trasă pe ochi. Acesta din urmă îl pipăi cu palmele sale uriaşe peste tot corpul. Se opri, lângă buzunarul drept, scoase boxul şi îl împinse încet spre căpitan. Redrick se apropie de masă şi puse servieta pe ea.

          — Putoare! Ce-ai făcut, putoare? Îl întrebă perplex pe Emest.

          Acesta mişcă din sprâncene, abătut şi dădu din umeri. Totul era clar. În uşă, stăteau deja amândoi negrii şi rânjeau. Nu mai era altă uşă, geamurile erau închise şi, colac peste pupăză, ferestrele aveau gratii groase şi solide.

          Căpitanul Quarterblood, cu faţa schimonosită de dezgust, scotoci în servietă cu ambele mâini şi aşeză pe masă două „biberoane” micuţe, nouă „baterii”, şaisprezece „stropi negri” de diferite mărimi în pachetul de polietilenă, doi „bureţi” în excelentă stare şi un borcan cu „lut sifonat”.

          — În buzunare mai ai ceva? Întrebă încet căpitanul Quarterblood. Hai, scoate!

          — Târâtură, scrâşni Redrick. Scârnăvie.

          Bagă mâna la piept şi azvârli pe masă pachetul de bancnote. Acestea se răspândiră în toate părţile.

          — Hait. Mai ai?

          — Ia-l, ia-l, urlă Redrick, smulgând din buzunar al doilea teanc şi aruncându-l pe jos. Haleşte-l şi să-ţi stea-n gât!

          — Mda, foarte interesant, spuse calm căpitanul Quarterblood. Acum ridică-l şi dă-mi-l.

          — Dumnezeu să ţi-l dea, îi răspunse Redrick punându-şi mâinile la spate. Să ţi-l strângă slugoii tăi. Şi-n definitiv, ridică-l singur.

          — Adună banii, stalker, insistă Quarterblood, fără să ridice glasul. Îşi propti pumnii în masă şi se aplecă uşor înainte.

          Au tăcut câteva secunde, privindu-se drept în ochi, apoi Redrick, mormăind o înjurătură, se lăsă pe vine şi începu să strângă în scârbă banii. Negrii din spatele lui chicoteau, iar tipul de la ONU îi aprobă pufnind pe nas.

          — Nu mai pufni, bă, că-ţi zboară mucii, îi strigă Redrick.

          Se târa deja în genunchi, culegea fiecare hârtiuţă, apropiindu-se tot mai mult de inelul din cupru înnegrit, ce stătea culcat într-o scobitură din parchet, plină de murdărie. Se răsuci într-o parte ca să-l vină mai uşor. Striga încontinuu înjurături murdare, toate pe care şi le amintea şi dacă nu mai ştia le inventa pe loc. Când sosi momentul, tăcu, se agăţă de inel şi opintindu-se îl trase în sus cu toată puterea. Nici nu se trânti bine capacul de podea, că Redrick deja sărise cu capul înainte, în pivniţa de vinuri, în întunericul umed şi rece.

          Căzu în mâini, rostogolindu-se, sări apoi în picioare şi se năpusti înainte, deşi nu vedea nimic, bizuindu-se doar pe amintiri şi noroc. Gonea prin trecerea îngustă dintre stivele de lăzi, smulgându-le şi dărâmându-le în fugă, auzind cum se prăbuşeau cu zgomot şi se îngrămădeau în urma lui. Aluneca mereu, fugind pe trepte nevăzute până când se aruncă cu tot corpul în uşa acoperită cu tablă ruginită. Aceasta sări din balamale cu un scrâşnet sinistru şi se pomeni în garajul lui Emest. Tremura tot şi respira greu, avea ochii înecaţi în pete roşii, sângerii, iar inima se zbătea greu, cu bătăi bolnăvicioase, stându-l parcă în gât şi înăbuşindu-l. Nu se opri însă nici o secundă, ci se repezi imediat într-un colţ îndepărtat, unde zăcea un munte de vechituri. Îl dărâmă cu mâinile zdrelite şi scoase la iveală o spărtură în peretele garajului, acolo unde erau smulse câteva scânduri. Se culcă pe burtă şi se târî prin gaură, auzind cum se rupe ceva din haina lui, dar deja nu-l mai interesa nimic. Era în curtea strâmtă ca un şanţ, plină cu lăzi de gunoaie. Se aruncă printre ele, îşi dădu jos haina care se rupsese şi îşi aruncă cravata. Apoi se cercetă în grabă să vadă cum arată, îşi scutură pantalonii şi sări în picioare. Străbătu în goană curtea şi se aruncă într-un tunel strâmt şi urât mirositor care dădea într-o curte vecină. Îşi încorda auzul în timp ce fugea, dar sirenele încă nu se auzeau şi atunci începu să fugă şi mai repede, speriind băieţii care se fereau din calea lui. Se strecura printre rufele întinse, se târa prin spărturile gardurilor putrezite, vrând să iasă cât mai repede din acest cartier, până când căpitanul Quarterblood nu-l va încercui. Cunoştea împrejurimile ca pe propriul buzunar. În copilărie, se jucase şi hoinărise prin toate aceste curţi, subsoluri, spălătorii părăsite şi depozite de cărbune. Avea aici cunoscuţi şi chiar prieteni, iar în alte împrejurări ar fi putut să se ascundă şi să stea chiar o săptămână întreagă. Dar nu pentru asta „a evadat cu neruşinare de sub arest, câştigând dintr-o dată douăsprezece luni în plus”.

          A avut mare noroc. Pe strada 7 se desfăşura, urlând şi ridicând praful, o demonstraţie a unei asociaţii oarecare – vreo două sute de oameni la fel de ciufuliţi şi neîngrijiţi ca şi el, ba chiar şi mai rău, de parcă toţi s-ar fi strecurat abia acum prin spărturile din garduri şi ar fi răsturnat lăzile de gunoi, şi, în plus, ar fi petrecut înainte o noapte zbuciumată într-un depozit de cărbune. Răsări de sub un gard, se aruncă în mulţime şi, dând din coate, călcând în picioare, primind pumni după ceafă şi nerămânând nici el dator, o străbătu pieziş, până ajunse de partea cealaltă a străzii. Acolo se strecură din nou pe sub un gard exact în momentul în care, în faţă, se auzi vuietul binecunoscut şi detestabil al patrulelor care îi obligă pe demonstranţi să se oprească şi să se strângă ca o armonică. Dar acum ajunsese în alt cartier şi căpitanul Quarterblood nu putea şti în care anume.

          Redrick ieşi spre garajul său în dreptul depozitului de aparate radio-TV, însă trebui să aştepte un timp până când muncitorii terminară de încărcat un camion cu televizoare aflate în cutii mari de carton. Se cuibări în tufişurile pipernicite de liliac, în faţa peretelui înalt şi lipsit de ferestre al casei vecine, îşi trase sufletul puţin şi fumă o ţigară. Trăgea din ea cu sete, stând pe vine şi rezemându-se cu spatele de tencuiala aspră a brandmauerului. Din când în când, ducea mâna la obraz ca să-şi potolească tresăritul nervos, în timp ce se gândea, se gândea şi iar se gândea. Când auzi claxonul camionului cu muncitori care tocmai se târa după un gard, Redrick începu să râdă şi spuse încet în urma camionului: „Mulţumesc, mă băieţi, că m-aţi oprit, prostul de mine şi că mi-aţi dat timp de gândire”. Şi din acest moment începu să se mişte repede, dar calm şi îndemânatic de parcă lucra în Zonă.

          Intră fără zgomot în garajul său, printr-o intrare secretă; dădu la o parte bancheta şi băgă mâna în coş. Scoase cu grijă pachetul din sac şi îl strecură la piept. Pe urmă, luă dintr-un cui o haină veche şi roasă, îşi îndesă pe cap o şapcă jegoasă şi unsuroasă pe care o găsi într-un colţ. Printre crăpăturile din poarta garajului se strecurau în semiîntunericul din garaj raze subţiri de lumină pline de praf strălucitor. În curte, copiii ţipau veseli şi cu patimă şi tocmai vroia să plece când recunoscu dintr-o dată vocea fetiţei sale. Atunci se apropie de cea mai mare crăpătură şi, un timp, se uită cum Maimuţica se agită ţinând în fiecare mână câte un balon şi cum alerga în jurul leagănului nou. Trei baborniţe, vecinele lui, croşetau stând pe bancă şi, uitându-se din când în când la Maimuţica, strângeau din buze cu răutate şi comentau de zor, cotoroanţele naibii, iar copiii… Nimic. Se jucau cu ea ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Nu degeaba le făcuse un tobogan de lemn, o căsuţă pentru păpuşi şi leagănul… Ba chiar şi banca asta pe care se răstigniseră cotoroanţele, tot el o făcuse. „Ei bine, lasă”, murmură şi se îndepărtă de crăpătură, privi pentru ultima oară garajul şi ieşi prin intrarea secretă.

          La marginea de sud-vest a oraşului, lângă o benzinărie părăsită, la capătul Străzii Minerilor, se afla o cabină telefonică. Numai Dumnezeu ştie cine o mai folosea acum, pentru că în jur erau numai case părăsite. Mai departe, spre sud, se întindea până la orizont terenul viran al fostei gropi de gunoi a oraşului. Redrick se aşeză în umbra cabinei, direct pe pământ şi strecură mâna în groapa de sub ea. Simţi mânerul pistolului prin hârtia prăfuită şi unsuroasă. Cutia de zinc cu cartuşe era tot la locul ei, la fel şi săculeţul cu „brăţări” şi portofelul vechi, cu documente false. Ascunzătoarea rămăsese nedescoperită. Pe urmă îşi dădu jos haina de piele şi şapca şi băgă mâna la piept. Stătu un minut întreg cântărind în palmă capsula de porţelan ce conţinea o moarte sigură, inevitabilă şi din nou simţi cum i s-a strâns şi a început să-l zvâcnească obrazul.

          — Măi, Schuhart, murmură fără să-şi audă vocea. Ce faci, canalie? Cu chestia asta or să ne sugrume pe toţi… Îşi apăsă cu putere obrazul ce tresărea violent, zadarnic însă. Ticăloşilor, zise tare, gândindu-se la muncitorii care încărcaseră camionul cu televizoare. Dacă nu mi-aţi fi stat în cale, o aruncam înapoi în Zonă şi nici dracu n-o mai vedea.

          Se uită în jur cu tristeţe. Deasupra asfaltului crăpat tremura aerul fierbinte, geamurile caselor părăsite îl priveau parcă neprietenos, iar pe terenul viran alergau drăcuşori de praf. Era singur. „Prostii, zise cu hotărâre. La urma-urmei fiecare pentru el, doar Dumnezeu e pentru toţi”.

          Grăbindu-se ca să nu se răzgândească din nou, puse containerul în şapcă, pe care o înfăşură apoi în haina de piele. Pe urmă se ridică în genunchi, se sprijini cu tot corpul de cabină şi o aplecă puţin. Aşeză bine pachetul gros în groapă, în care mai rămăsese mult loc liber. Lăsă cabina încet la loc, o zgâlţâi cu ambele mâini şi se ridică scuturându-şi palmele.

          — Şi cu asta, basta. Şi fără discuţii.

          Intră apoi în căldura apăsătoare a cabinei, băgă o monedă în aparat şi formă un număr.

          — Guta, spuse el. Te rog, nu te-ngrijora. Iarăşi m-au prins. Auzi cum suspină şi atunci se grăbi să-l zică: Sunt fleacuri. Vreo şase-opt luni acolo… Şi cu vizite… Trecem noi şi prin asta, iar fără bani n-o să rămâi. Îţi trimit eu… (Ea tot tăcea.) Mâine or să te cheme la poliţie şi acolo o să ne vedem. S-o aduci şi pe Maimuţica.

          — N-o să fie percheziţie? Întrebă cu glas stins.

          — N-are decât să fie. Acasă totul e curat. Lasă, că totul o să fie bine. Ţine coada sus… Te-ai măritat cu un stalker, aşa că nu mai plânge. Deci ne vedem mâine… Şi ţine minte. Nu te-am sunat. Te-am pupat.

          Aruncă receptorul şi câteva secunde strânse din ochi cu toate puterile, scrâşnind din dinţi de-l ţiuiră urechile. Introduse altă monedă şi formă din nou un număr.

          — Vă ascult, zise Răguşitu'.

          — Schuhart la telefon. Ascultă-mă atent şi nu mă întrerupe.

          — Schuhart? Se miră foarte natural Răguşitu'. Care Schuhart?

          — Nu mă întrerupe, ţi-am mai zis. M-au prins, însă am reuşit să fug. Acum mă duc să mă predau. Primesc vreo doi ani jumătate sau trei şi soţia o să rămână fără bani. Să aveţi grijă să nu sufere de nimic. Înţeles? Te mai întreb o dată: ai înţeles?… Nu departe de locul unde ne-am întâlnit prima dată este o cabină telefonică. E singura pe-acolo, aşa că n-o să greşeşti. Porţelanul ăla stă sub ea. Dacă-l vreţi, îl luaţi. Nu-l vreţi, nu-l luaţi. Dar soţia mea să nu ducă lipsă de nimic. O să mai lucrăm împreună şi dacă mă-ntorc şi aflu că ai trişat… Nu te sfătuiesc. E clar?

          — Am înţeles totul. Mulţumesc. După o pauză, Răguşitu' întrebă: Poate vrei un avocat?

          — Nu. Toţi banii îi dai soţiei. Salut!

          Puse receptorul jos, se uită în jur, ieşi din cabină, îşi vârâ mâinile adânc. În buzunarele pantalonilor şi plecă, fără grabă, în sus, pe Strada Minerilor, printre casele pustii şi cu uşile încuiate, bătute în scânduri.