Calauza Capitolul 1

REDRICK SCHUHART, 23 DE ANI, CELIBATAR, LABORANT AL FILIALEI INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE CULTURĂ EXTRATERESTRĂ DIN MARMONT.

          STĂM ÎN DEPOZIT. Când vine seara, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să aruncăm salopetele de pe noi şi s-o ştergem până la birtul „Borj” ca să ne mai dregem cu o picătură -două de tărie. Acum stau, pur şi simplu şi sprijin pereţii. Abia aştept să fumez – doar rezist de mai bine de două ore. El tot mai răscoleşte lucrurile: a umplut deja un seif, l-a încuiat şi sigilat, iar acum dă gata un altul; ia de pe transportor „biberoanele”, cercetându-le cu grijă pe toate feţele (printre altele trebuie spus că nu-l aşa uşor, fiecare cântărind în jur de şase kilograme şi jumătate), apoi le aşază delicat pe un raft.

          Se luptă cu aceste biberoane de atâta timp şi, probabil, fără nici un folos pentru omenire. În locul lui, le-aş fi dat dracului de mult şi-aş fi făcut orice altă muncă pentru aceeaşi bani. Dacă stau să mă gândesc însă, „biberoanele” astea au într-adevăr ceva bizar. De câte ori nu mi-am rupt spinarea cărându-le şi, totuşi, după cum observ, nu pot să nu mă minunez de fiecare dată. Sunt de fapt două discuri de cupru de mărimea unor farfurioare groase de 5 mm, având distanţa între ele de 400 mm. Între discuri nu se află nimic. Absolut nimic. Pustiu. Poţi să-ţi treci şi mâna printre ele, ba chiar şi capul, dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile mirându-te; pustiu şi iară pustiu, doar aer. Desigur, între ele o fi existând ceva, vreo forţă, acolo, dacă stau să mă gândesc. Oricum, nimeni n-a reuşit până acum nici să le apropie, nici să le depărteze.

          Deh, cititorule, e cam greu să explici asemenea chestii cuiva care nu le-a văzut; e greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci când ţi se arată şi poţi să le cercetezi convingându-te, în sfârşit, despre ce este vorba. E ca şi cum ai încerca să descrii în mod ştiinţific şi cu detalii bogate, să zicem, o cană sau, Doamne-fereşte, un păhărel: dai din mâini neştiind ce să explici amănunţit şi nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te răcoreşti înjurând sănătos.

          În sfârşit, să presupunem că aţi înţeles despre ce este vorba şi chiar dacă ar mai fi ceva neclar, nu aveţi decât să luaţi „Expunerile” Institutului. Acolo, la fiecare reeditare, sunt şi fotografii ale acestor bidoane.

          În general, Kirill s-a chinuit cu aceste „biberoane” mai bine de un an. Am lucrat cu el de la bun-început, numai că nici până acum nu prea înţeleg bine ce vrea de la ele. La drept-vorbind, însă, nici nu încerc să aflu. Mai întâi să înceapă el să înţeleagă, să se descurce singur şi atunci am să încep poate şi eu să-l ascult. Până una-alta, mi-e clar un singur lucru: are neapărată nevoie de câteva biberoane, pe care să le meşterească, să le decapeze cu acizi, să le turtească la presă şi să le topească în cuptor. Şi abia atunci totul i se va părea clar, va fi plin de glorie şi de laude şi chiar ştiinţa mondială se va cutremura de mulţumire. Dar, după cum înţeleg, mai e până acolo. Deocamdată n-a descoperit nimic, deşi, în ultima perioadă, s-a zbătut foarte mult. Singurul rezultat a fost acela că a prins o paloare nesănătoasă, cenuşie, a devenit tăcut, iar ochii au început să-l lăcrimeze mai des, ca la un câine bolnav (coadă-ntre picioare, urechi blegite).

          Ia să fi încăput pe mâna mea oricine altcineva decât Kirill. L-aş fi dus prin toate barurile de noapte şi bordelurile din regiune (că doar le cunosc mai bine decât pe mine însumi) şi-ntr-o săptămână scoteam din el un om nou (urechi ciulite, coadă sus). Dar pentru Kirill medicamentul ăsta nu e valabil, aşa că nici măcar nu merită să te oboseşti propunându-l-l. Are altă fire.

          Deci stau în depozit şi mă uit la el cum încă mai munceşte, deşi i se închid ochii de oboseală, când, deodată, mi s-a făcut milă de el, nici eu nu ştiu de ce. Atunci mă decid. Culmea este că încă nu mă hotărâsem să vorbesc, dar parcă m-a tras cineva de limbă.

          — Ascultă, Kirill!

          Ţinea ultimul „biberon” în echilibru, într-o asemenea poziţie încât aveai impresia că vrea să intre în el cu totul.

          — Ascultă, Kirill! Dacă ai fi avut un biberon plin?

          — Un „biberon” plin? Repetă şi îşi arcui sprâncenele, de parcă i-aş fi spus nişte bazaconii.

          — Ei da! I-am spus. Capcana ta hidromagnetică, cum îi zice… Obiectul 77-B. Doar că mai are acolo, în interior, o umplutură cu reflexe albăstrui.

          Observ că începe să înţeleagă. Îşi ridică ochii spre mine şi-l mijeşte, încercând să-şi ascundă sclipirile de inteligenţă şi luciditate, aşa cum îi plăcea să se exprime uneori…

          — Stai! Spune. Plin? Tot ca ăsta, doar că-l plin?

          — Păi, da.

          — Unde?

          Kirill al meu tresare: „Urechi ciulite, coadă sus”.

          — Hai să fumăm!

          Aruncă vioi „biberonul” în seif, trânteşte uşa, o încuie cu trei rotaţii şi jumătate ale unui minuscul disc şi pornim înapoi spre laborator.

          Pentru un „biberon” gol, Emest dădea patru sute de monezi, bani-gheaţă, iar pentru unul plin, ca un fiu de căţea ce sunt, i-aş fi băut până şi sângele lui spurcat. Dar, mă credeţi, nu mă credeţi, când i-am făcut acea propunere lui Kirill nu m-am gândit la bani, ci am făcut-o numai pentru că l-am văzut cum s-a înviorat şi s-a încordat ca o strună, de puteai să cânţi pe el. Acum nu reuşeam să-l mai domolesc. În drum spre laborator sărea câte patru trepte o dată, de nu mai avea omu' timp să fumeze. În general îi cam spusesem totul: şi cum e şi unde se află şi care e drumul cel mai bun pe care poţi să te furişezi până la el. Scoate imediat harta, găseşte garajul, pe care-l arată cu degetul, se uită la mine şi… E clar. A înţeles totul despre mine, de parcă ar fi fost ceva de neînţeles în asta!

          — Ia uită-te la el! Zice şi chiar zâmbeşte. Eh, ce să-l faci, trebuie să plecăm. Hai chiar mâine-dimineaţă. La nouă voi cere permisul şi galoşul, iar la zece plecăm. Ce zici?

          — Mergem. Şi cine va fi al treilea?

          — De ce să fim trei?

          — A, nu! Ce, crezi că organizăm un picnic cu domnişoare? Dar dacă ţi se întâmplă ceva? Aici e Zona. Trebuie să fie ordine.

          Zâmbeşte uşor, dând din umeri resemnat.

          — Cum vrei tu. Oricum le vezi mai bine.

          Ce-ar fi să nu le văd! Sigur că a fost mărinimos, n-am ce zice, s-a străduit pentru mine: un al treilea e de prisos. Mai bine să plecăm numai noi doi. N-o să ne afle nici vântul, nici pământul.

          Dar eu ştiam că cei de la Institut nu mergeau în Zonă doar câte doi. Exista următoarea regulă: doi făceau treaba şi un al treilea privea, iar când era întrebat, povestea totul.

          — Personal, l-aş fi luat pe Austin, continuă Kirill. Dar tu, bineînţeles, nu-l vrei. Sau nu ai nimic împotrivă?

          — Ba da. Numai Austin nu. Pe Austin ai să-l iei altă dată.

          Austin nu-l băiat rău, e laş şi curajos într-o proporţie normală, dar, după mine, e marcat deja de cele prin care a trecut. Lui Kirill nu pot să-l explic, dar eu aşa le văd: îşi închipuie omu' că ştie şi înţelege totul despre Zonă, adică nu-l mai lipseşte decât înmormântarea. Poftim, n-are decât să moară. Numai că… Fără mine.

          — Bine, spune Kirill. Dar Tender?

          Tender. Ăsta e al doilea laborant al său. Om obişnuit, liniştit.

          — Cam în vârstă, spun. Şi are şi copii.

          — Lasă, c-a mai fost în Zonă.

          — Fie şi-aşa. Să rămână Tender.

          A rămas să studieze harta, iar eu am pornit în galop, direct spre „Borj”, pentru că voiam să halesc ceva, iar gâtlejul mi se uscase.

          În sfârşit, s-o lăsăm baltă. Deci apar eu dimineaţă la nouă, ca-ntotdeauna şi prezint permisul la intrarea de serviciu, unde stă o prăjină de sergent pe care îl mardisem anul trecut, pentru că, beat fiind, se agăţase de Guta.

          — Hai noroc! Îmi spune. Bă, Roşcovane, te caută în tot Institutul…

          Îl întrerup imediat, cavalereşte.

          — Nu-ţi sunt Roşcovan şi nu te-nghesui să-mi fii prieten, huidumă suedeză!

          — Doamne Dumnezeule, Roşcovane! Exclamă mirat. Dar toată lumea îţi spune aşa.

          Înainte de a merge în Zonă sunt întotdeauna cam nervos, iar pe deasupra, acum, mai sunt şi treaz, aşa că l-am apucat de harnaşament şi i-am aruncat în faţă câteva vorbe, care îi reaminteau în mod detaliat de arborele său genealogic şi de persoana sa. El a scuipat alături şi, înapoindu-mi permisul, mi-a spus cu un glas de-ţi pătrundea frigul în oase:

          — Redrick Schuhart! Trebuie să vă prezentaţi de urgenţă la căpitanul Hertzog.

          — Eh! Aşa mai merge, îi zic.

          Încerc să par vesel, dar cad pe gânduri: „Asta ce-o mai fi? Ce naiba mai vrea de la mine Hertzog în timpul serviciului? Dar, hai să mă duc să-mi arăt şi mutra”. Cabinetul lui se află la etajul trei, un cabinet excelent, dar cu gratii la ferestre. Poţi să juri că te afli la poliţie. Willy stă în fotoliul său, pufăie din lulea şi ciocăneşte ceva la maşina de scris, scriptologie de-a lui.

          Într-un colţ, un sergenţel, unul nou, pe care nu-l cunosc, cotrobăie într-un dulap de fier. La noi în institut, sergenţei de-ăştia tot aşa corpolenţi şi rumeni în obraji sunt mai mulţi decât o divizie. Hm! Sânge-n lapte, oricum nu au voie în Zonă, iar de problemele lumii îi doare-n cot.

          — Bună ziua, spun. M-aţi chemat?

          Willy se uită la mine ca la un loc pustiu, dă la o parte maşina de scris, îmi pune în faţă o mapă voluminoasă şi începe s-o răsfoiască.

          — Redrick Schuhart?

          — În persoană, răspund şi îmi vine să pufnesc în râs. Un râs nervos.

          — De cât timp lucrezi la Institut?

          — De doi ani, merg pe-al treilea.

          — Componenţa familiei?

          — Sunt singur. Orfan.

          Se întoarce spre sergenţelul său şi-l ordonă sever:

          — Sergent Lummer, mergi la arhivă şi adu-mi dosarul cu numărul 150.

          Willy închide mapa şi mă întreabă sumbru:

          — Te-ai apucat din nou de „cele vechi”?

          — Care „cele vechi?

          — Ştii şi singur care, iar am primit reclamaţii.

          „Aşa va să zică”, gândesc.

          — Dar de unde le-aţi primit?

          Încruntându-se, se ridică şi scutură nervos pipa în scrumieră.

          — Nu te priveşte. Te sfătuiesc în numele unei vechi prietenii; renunţă la afacerea asta pentru totdeauna sau zbori imediat din Institut… Şi definitiv. Mă-nţelegi? Dacă te prind şi a doua oară, nu mai scapi doar cu şase luni.

          — Înţeleg, îi spun. Asta înţeleg.

          Mă priveşte din nou cu ochi inexpresivi, pufăind din luleaua goală şi frunzărind dosarul. Asta însemna că sergentul Lummer se întorsese cu dosarul numărul 150.

          — Mulţumesc, Schuhart, spuse căpitanul Willy Hertzog, poreclit şi Mistreţul. Asta-l tot ce-am vrut să lămuresc. Eşti liber.

          Aşa că am plecat spre vestiar, mi-am tras salopeta pe mine, mi-am aprins o ţigară, gândind: „De unde s-o fi ivit şi zvonul ăsta? Dacă-l din Institut, atunci totul nu-l decât o minciună. Aici nimeni nu poate şti ceva despre mine. Iar dacă e de la poliţie, ce-ar mai putea şti în afară de vechile mele afaceri? M-o fi turnat Sterviatnik, o canalie, care nu merită decât să fie înecat. Numai că acum nici Sterviatnik nu ştie nimic despre mine”. M-am gândit ce m-am gândit, dar n-am descoperit nimic şi m-am hotărât s-o las baltă. Ultima oară am fost în Zonă acum trei luni, noaptea şi aproape toată marfa „a făcut aripi”. Nu m-au prins asupra faptului, iar acum numai dracu' poate să mă mai ia!

          Dar, tocmai când coboram scările, mi-a trăsnit o idee. M-am întors în vestiar, m-am aşezat pe-o bancă şi am început din nou să fumez. Reieşea că astăzi nu mai aveam voie să mă duc în Zonă. Nici mâine şi nici poimâine. Deci, eram din nou luat în colimator de curcanii ăia râioşi. Nu m-au uitat, iar dacă m-au uitat, cineva a avut grijă să le reamintească. Oricum nu mai are importanţă cine a făcut-o. Nici un stalker nu s-ar apropia de Zonă, nici măcar pe departe, când ştie că e urmărit, doar dacă nu cumva a înnebunit. Deocamdată, aveam nevoie de cel mai întunecat colţişor unde să mă pot ascunde. Auzi la ei: Zonă! Păi, n-am mai fost acolo cu legitimaţia de nu ştiu câte luni. Ce v-o fi căşunat pe un biet laborant cinstit?”.

          M-am gândit la toate astea şi parcă m-am simţit mai uşurat că astăzi nu trebuia să mă duc în Zonă. Am să-ncerc să-l comunic toate astea lui Kirill, cât mai delicat. I-am spus-o însă direct:

          — Nu mai merg în Zonă. Aveţi ceva dispoziţii?

          Bineînţeles că la-nceput se holbează la mine. Apoi, parcă începe să-nţeleagă. Mă ia de cot şi mă conduce până la el în cabinet, mă aşază pe scaunul lui, iar el se cocoaţă alături, pe pervazul ferestrei. Tăcem şi fumăm. Apoi, mă întreabă cu grijă:

          — S-a întâmplat ceva, Red?

          Ce pot să-l spun?

          — Nu, nu s-a întâmplat nimic. Ieri, ce chestie, am pierdut la pocker douăzeci de monede. Joacă tare Nunan ăsta.

          — Stai. Ce-ţi veni? Te-ai răzgândit?

          — Nu am voie, îi răspund printre dinţi. Nu am voie, mă-nţelegi? Chiar acum m-a chemat la el Hertzog.

          Se întristează şi ochii îi lăcrimează din nou ca unui pudel bolnav. Tuşeşte spasmodic, aprinde o altă ţigară de la chiştocul vechi şi spune încet:

          — Poţi să-mi povesteşti, Red. N-am să scot o vorbă.

          — Las-o baltă. Nu despre tine e vorba.

          — Deocamdată nu i-am spus nimic lui Tender. De permis i-am făcut rost, dar ce-l mai important, dacă merge sau nu merge, nu l-am întrebat.

          Tac şi fumez. Hm! Să râzi şi să plângi, nu mai poate omu' să înţeleagă nimic.

          — Ce ţi-a spus Hertzog?

          — A, nimic deosebit. M-a turnat careva, asta-l tot.

          Se uită la mine cam ciudat, sare de pe pervaz şi începe un du-te-vino în propriul cabinet. El aleargă, eu stau, scot fum şi-mi ţin gura ferecată. Îmi pare rău de el şi totodată mi-e necaz cât de tâmpit s-au potrivit lucrurile. Cum s-ar spune, s-a vindecat omul de melancolie. Dar cine-l vinovat? Desigur, eu. Dar deodată încetează să mai alerge, se opreşte chiar lângă mine şi, uitându-se undeva într-o parte, mă întreabă stingherit:

          — Ascultă, Red. Şi cam cât ar putea să coste un biberon plin?

          La început nu l-am înţeles. Întâi m-am gândit că şi-a propus să-l cumpere cine ştie de unde, numai că de unde să-l iei. Nu exista decât unul, iar pentru ăsta nu-l ajungeau banii: de unde să-l aibă el, un specialist internaţional şi încă unul rus? Pe urmă însă m-a fulgerat o idee: da' ce crede el, mârşavul, că din cauza verzişorilor amân toată afacerea? Ah, porc de câine, drept cine mă iei? Am deschis gura să-l amintesc de toţi dumnezeii familiei, dar mi-am muşcat limba şi m-am abţinut. Pentru că, într-adevăr, drept cine mă lua? Drept un stalker? Stalker şi sunt, adică unul care are nevoie de cât mai mulţi verzişori şi care toată viaţa se târguieşte numai pentru ei. Cum s-ar zice, ieri am pus momeala şi astăzi arunc undiţa, adică măresc preţul.

          Îmi amorţise deja limba numai la gândul ăsta şi, colac peste pupăză, se mai şi uita drept la mine, fără să clipească. Dar am văzut în ochii lui doar înţelegere, nedesluşind încă dispreţul.

          Aşa că am început să explic liniştit:

          — La garaj nu s-a dus deocamdată nimeni, niciodată, cu permisul. Acolo nu există încă un traseu marcat, asta o ştii şi tu. Deci când o să ne întoarcem, Tender al tău va începe să se fălească cum ne-am repezit direct spre garaj, cum am luat tot ce ne trebuia şi cum ne-am şi întors imediat, de parcă am fi mers până la vreun depozit oarecare. Fiecăruia o să-l fie atunci clar ce ştiam înainte de plecare şi de ce ne duceam acolo. Şi care dintre noi trei a turnat. Fără comentarii. Acum înţelegi de ce-mi miroase ceva?

          Îmi termin discursul, ne uităm unul la altul drept în ochi şi tăcem.

          Apoi, pe neaşteptate, pocneşte din palme şi, frecându-le cu însufleţire, îmi spune:

          — Ei, ce să-l faci, dacă nu se poate, nu se poate. Eu te-nţeleg, Red şi nu pot să te condamn. Merg şi singur. Cred că mă descurc. N-ar fi prima dată…

          Aşterne harta pe pervaz, se propteşte în mâini şi se apleacă deasupra ei; parcă i se adună în ochi toată dârzenia.

          Îl aud mormăind:

          — O sută douăzeci de metri… Chiar o sută douăzeci şi doi… Şi ce mai este acolo în garaj… Nu, nu-l iau pe Tender. Ce zici Red, crezi că, într-adevar, nu merită să-l iau pe Tender? Totuşi, are doi copii.

          — Nu te vor lăsa să mergi singur.

          — Ba mă vor lăsa, mormăie el. Nu-mi plac însă autocamioanele alea. După treisprezece ani de la deschiderea cerului tot mai stau acolo şi sunt ca noi. La douăzeci de paşi – cisterne ruginite şi găurite ca nişte site, iar lângă ele autocamioane nou-nouţe, ca pe banda de montaj. Ah! Ce ţi-e şi cu Zona asta!

          Îşi ridică fruntea şi se uită pe fereastră. Mă uit şi eu. Dincolo de geamul gros şi plumburiu de la fereastra noastră se observa, la o aruncătură de băţ, Zona-măicuţă văzută ca-n palmă de la etajul nouă.

          Privind-o, pare a fi pământ ca orice pământ. Soarele răsare deasupra ei ca-n orice altă parte a Pământului şi parcă nimic nu s-a schimbat în toţi aceşti treisprezece ani. Tata, Dumnezeu să-l ierte, s-ar fi uitat şi n-ar îi observat nimic deosebit, poate doar ar fi întrebat: „Da' fabrica aia de ce nu fumegă, e grevă sau ce?… „

          Conuri din rocă galbenă, caupere strălucind în soare, şine, iar pe şine o locomotivă mică cu platformă. Ce mai, peisaj industrial în toată regula! Numai oamenii lipsesc. Nici vii, nici morţi. Uite că se vede şi garaju': un maţ lung şi cenuşiu, cu poarta desfăcută, iar pe o platformă de asfalt stau autocamioanele. Nu s-a întâmplat nimic cu ele de treisprezece ani. Însă, Doamne fereşte, să te strecori între două maşini, mai bine le ocoleşti… Acolo e o crăpătură în asfalt, doar dacă între timp n-au mai crescut niscaiva mărăcini.

          O sută douăzeci şi doi de metri? De unde i-o fi numărat? A, probabil că-l socoteşte de la ultimul marcaj. Corect. De acolo nu poate să fie mai mult. Mda, totuşi au progresat „ochelariştii” ăştia! Au agăţat deja marcaje până la dealul de acolo şi încă ce marcaje! Uite şi şănţuleţul unde s-a „îngropat” Slizniak, la numai doi metri de drumul lor. Şi doar îi spusese Ciolănosu': „Ţine-te, tâmpitule, cât mai departe de şanţ, altfel nu mai rămâne nimic pentru înmormântare”. Şi, ca şi cum ar fi ştiut că aşa o să se întâmple, chiar nimic n-a mai rămas. Uite – aşa e cu Zona asta: te-ai întors cu ceva de acolo – minune; te-ai întors viu – succes; te-ai ales cu un glonţ de patrulă – noroc; iar restu' – aşa-l viaţa.

          Mă uit la Kirill şi observ că mă priveşte cam pieziş. I se schimbase atât de mult expresia feţei, încât, în acel moment, m-am răzgândit. „Ce mă interesează? Ia mai dă-l dracului! La urma-urmei, ce-o să-mi facă?”

          Putea să nu-mi spună nimic, dar tot îmi zice:

          — Laborant Schuhart, ţin să subliniez că am fost informat, în mod oficial, din surse autorizate, despre posibilitatea de a aduce o contribuţie însemnată la dezvoltarea ştiinţei în urma cercetării garajului. Există chiar şi o propunere în acest sens. Premiu garantat.

          — Da' de unde au mai apărut şi sursele astea oficiale? Întreb şi afişez un zâmbet de om cretin.

          — Sunt surse confidenţiale. Dar ţie pot să-ţi spun. (Deodată, încetează să mai zâmbească şi se încruntă.) Să zicem… de la doctorul Douglas.

          — Aha, de la doctorul Douglas. Care Douglas?

          — Sam Douglas, spune sec. A dispărut anul trecut.

          Am simţit că mă trec nişte furnicături pe piele. Fir-ai tu să fii! Cine pomeneşte de asemenea lucruri înainte de plecarea în Zonă? Poţi să tai lemne pe capul „ochelariştilor” ăstora – nimic nu mişcă acolo. Am înfipt mucul de ţigară în scrumieră şi-am zis:

          — Bine, lasă. Unde-l Tender al tău? Trebuie să-l mai aşteptăm mult?

          Într-un cuvânt, n-am lungit vorba pe tema asta. Kirill a sunat la PPC şi a obţinut „galoşu'-zburător”, iar eu am luat harta şi m-am uitat ce-au mâzgălit ăia pe-acolo. Foarte bine desenat, ca la carte. Totul văzut de sus şi mult mărit prin fotografiere. Se zăreau chiar şi tăieturile de pe anvelopele aruncate lângă poarta garajului. Harta asta ar putea fi pentru noi fratele stalkerului… Şi, totuşi, naiba s-o ia; noaptea când nu-ţi vezi nici propriile mâini nu e bună de nimic.

          Îşi face apariţia, roşu la faţă şi gâfâind, Tender. Fata îi era bolnavă şi fugise până la doctor. Se scuză pentru întârziere, numai că şi noi i-am făcut un cadou: va merge în Zonă. La început uitase chiar să mai gâfâie, săracu'. „Cum adică în Zonă? Întreabă. De ce eu?” Totuşi, auzind de premiul dublu şi de faptul că Redrick Schuhart merge şi el, îşi revine şi începe să respire din nou.

          Am coborât în „budoar”. Kirill a şters-o după legitimaţii, pe care le-am arătat apoi sergentului care ne-a dat costumele speciale. Eh, ăsta-l într-adevăr un lucru folositor. Dacă l-ai fi vopsit din roşu în orice altă culoare mai convenabilă, orice stalker te-ar fi „garnisit” cu cinci sute de monede pentru un asemenea costum, fără măcar să clipească. M-am jurat de mult să mă „învârtesc” cumva şi să şterpelesc unul. La prima vedere, nimic deosebit; un costum subacvatic, parcă – cască de scafandru, cu un geam mare în faţă. De fapt, nu chiar subacvatic, mai degrabă ca al piloţilor de pe avioanele cu reacţie, sau şi mai bine, ca al cosmonauţilor. Uşor, comod, nu te strânge nicăieri, iar la arşiţă nici măcar nu transpiri. Cu un astfel de costum poţi să stai şi-n foc, şi-n gaze, nimic nu se strecoară. Se spune că nici glonţul nu-l pătrunde. Bineînţeles că şi focul şi chiar vreo iperită şi glonţul sunt pământeşti, omeneşti. În Zonă, însă, nu există nimic din toate astea şi deci nu trebuia să te temi de ele. În general, ce să mai vorbim, poţi să mori cu costum special cu tot, fără nici o greutate. E-adevărat că fără costum ar fi murit poate şi mai mulţi. De exemplu, costumul ăsta te salvează sută la sută în „puful arzător” sau în cazul unui scuipat de „varza dracului”… În sfârşit.

          Ne-am îmbrăcat costumele speciale, iar eu am mutat piuliţele dintr-un săculeţ în buzunarul de la pantaloni. Apoi am traversat curtea Institutului şi ne-am îndreptat spre ieşirea în Zonă. Aşa e obiceiul aici, să se vadă totul: adică, uite cum se duc eroii ştiinţei să-şi dea viaţa pe altar în numele omenirii, ştiinţei şi al Sfântului Duh, amin! Şi într-adevăr, s-au aşezat la toate geamurile până la etajul cincisprezece; mai lipsea o orchestră şi batiste fluturânde.

          — Măreşte pasul, îi spun lui Tender. Suge-ţi burta, slăbănogule. Omenirea recunoscătoare nu te va uita.

          A privit spre mine şi observ că nu-l arde de glumă. Are dreptate. Ce glume sunt astea? Dar când mergi în Zonă, ştii una din două: ori plângi, ori glumeşti, iar eu de când sunt n-am plâns. Mă uit la Kirill. Se stăpânea bine, numai buzele i se mişcau, de parcă s-ar fi rugat.

          — Te rogi? Îl întreb. Roagă-te, roagă-te. Cu cât eşti mai departe în Zonă, cu atât o să fii mai aproape de cer.

          — Ce? Întreabă el.

          — Roagă-te, ţip. Stalkerii ajung în rai fără să stea la rând.

          Surâse deodată şi mă bătu cu palma pe spate: adică, nu te teme, cu mine nu te prăpădeşti şi dacă te prăpădeşti, atunci murim o singură dată, vezi bine. Pe legea mea, hazliu băiat.

          Dăm legitimaţiile ultimului sergent, dar, în mod excepţional, de data asta, în locul lui e un locotenent pe care-l cunosc (tatăl lui vinde grilaje pentru morminte în Recksopol); „galoşu'-zburător” e deja aici, băieţii din PPC având grijă să-l pună la intrare. Toţi sunt aici: şi salvarea şi pompierii şi salvatorii noştri neînfricaţi – o grămadă de pierde-vară îmbuibaţi şi elicopterul lor. Să nu-l văd în faţa ochilor.

          Ne urcăm în „galoş”. Kirill se aşază la conducere şi îmi spune:

          — Hai, Red, comandă!

          Deschid fermoarul, fără să mă grăbesc şi scot de la piept bidonaşul. Trag un gât zdravăn, înşurubez capacul şi-mi strecor înapoi la piept bidonaşul. Nu pot altfel. De fiecare dată când merg în Zonă, fără asta nu pot. Se uită amândoi la mine şi aşteaptă.

          — Aşa. Vouă nu vă dau. Mergem pentru prima dată împreună şi nu ştiu ce efect are asupra voastră alcoolul. Vom avea următoarea regulă: tot ce spun trebuie îndeplinit imediat şi fără comentarii. Cum începe vreunu' să pună întrebări sau zăboveşte, îl ating pe unde s-o nimeri, iar scuzele mi le cer de pe-acum. Uite, de exemplu, îţi ordon domnule Tender să stai în mâini şi să mergi, iar dumneata, domnule Tender, va trebui, în acel moment, să-ţi ridici fundul tău gras şi să îndeplineşti tot ce ţi se cere. Nu execuţi, nu-ţi mai vezi fata bolnavă. E clar? Numai că o să am eu grijă s-o vezi din nou.

          — Principalul e să nu uiţi să comanzi, Red, rosteşte printre dinţi Tender, în timp ce e tot roşu, deja transpirat şi buzele-l freamătă. Merg chiar şi-n dinţi, nu numai în mâini. Nu-s începător. Am mai fost de două ori.

          — De două ori astea ale matale să le ascunzi în buzunar, îi spun, iar de comandat n-am să uit, fii pe pace. Apropo, ştii să conduci „galoşu”?

          — Ştie, spuse Kirill. Conduce bine.

          — Dacă-l bine, bine să fie. Atunci, cu Dumnezeu şi gata de luptă. Uşor înainte, după marcaje, înălţimea trei metri. La marcajul 27 ne oprim.

          Kirill a ridicat „galoşu” la trei metri şi a pornit încet înainte, iar eu am întors capul pe furiş şi am suflat uşor peste umărul stâng. Mă uit: neînfricaţii salvatori s-au urcat în elicopterul lor, pompierii s-au sculat în picioare în semn de respect, locotenentul de la intrare ne-a salutat, iar deasupra tuturor o pancardă uriaşă şi-a afişat urarea deja decolorată: „Bine aţi venit, domnilor vizitatori!” Tender era cât p-aci să facă cu mâna, dar m-am uitat la el în aşa fel încât ideea asta i-a zburat din cap cât ai clipi. Las' că-ţi arăt eu rămas bun.

          În dreapta noastră rămâne Institutul, în stânga – cartierul Ciumat, iar noi mergem din marcaj în marcaj, drept pe mijlocul străzii. Eh, demult nu mai călcase nimeni pe strada asta. Asfaltul a crăpat tot, iarba a răsărit din crăpături, numai că asta era încă iarba noastră omenească. Pe trotuarul din partea stângă, crescuseră deja spini negri, iar pe spinii ăştia se vedea clar cum şi-a însemnat Zona limitele: mărăcinii negri de lângă bordură parcă au fost tăiaţi cu coasa. Într-adevăr, vizitatorii ăştia au fost cu toţii nişte băieţi cumsecade. Nici chiar „puful arzător” nu iese din Zonă, deşi s-ar părea că vântul îl poate plimba în toate părţile.

          Casele din cartierul Ciumat sunt cojite, moarte, deşi geamurile de la ferestre sunt aproape peste tot întregi, atâta doar că sunt murdare şi de-aceea parcă sunt oarbe, iar noaptea, când te strecori pe alături, se vede foarte bine cum înăuntru luceşte ceva de parcă ar arde spirt, cu limbi din acelea albăstrui. Este „piftia vrăjitorului” ce răsuflă din pivniţă. În general, oricum l-ai privi, cartierul e ca orice cartier, casa ca orice casă, care bineînţeles necesită nişte mici reparaţii, în general nimic deosebit, doar că nu se văd oamenii. Uite, de exemplu, în această casă de cărămidă a trăit profesorul nostru de literatură, poreclit Virgulă. Era un pisălog şi-un ghinionist; a doua nevastă îl părăsise înainte de Vizita propriu-zisă, iar fata lui a avut cataractă la ochi şi, după câte-mi amintesc, o tachinam până-l dădeau lacrimile. Când a început panica, a fugit din cartierul ăsta, împreună cu ceilalţi, doar cu ce avea pe el. Au alergat într-un suflet până la pod – cu totul şase kilometri. Pe urmă a fost mult timp bolnav de ciumă. I s-a cojit pielea şi i-au căzut unghiile. Aproape toţi din cartierul ăsta s-au îmbolnăvit şi de aceea cartierul se numeşte Ciumat. În celelalte trei cartiere oamenii au orbit. Tocmai de aceea cartierele se numesc Primul Orb, Al doilea Orb… N-au orbit de tot, ci numai aşa, de parcă aveau orbul găinilor. Printre altele, se spune că ar fi orbit nu datorită vreunei explozii oarecare, cu toate că o explozie tot a fost, ci datorită unei bubuituri foarte puternice. A început să tune atât de tare, încât au orbit pe loc. Doctorii au spus că aşa ceva nu e posibil, „încercaţi să vă aduceţi bine aminte”. O ţineau însă una şi bună că au orbit din cauza unui tunet puternic. Şi culmea! Nimeni, în afară de ei, n-a auzit tunetul.

          Da… Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic aici. Uite cum stă, întreg, chioşcul ăla de sticlă. Sau căruciorul de copil din poartă – are chiar lenjerie în el, care parcă ar fi şi-acum curată. Antenele însă şi-au cam dat „arama pe faţă” – pe ele a crescut un fel de păr sub formă de claie, lăţos. „Ochelariştii” noştri au prins de mult pică pe antene: sunt foarte interesaţi, după cum v-aţi dat seama, să cerceteze ce e cu claia aceea – nu mai găseşti nicăieri aşa ceva, decât în cartierul Ciumat şi numai pe antene, iar principalul e tocmai aici, de fapt alături, chiar sub geamuri. Anul trecut le-a venit o idee: au coborât cu elicopterul o ancoră fixată de un cablu de oţel, ca să agaţe una dintre clăi. Tocmai trăgeau, când, pe neaşteptate… Fşşş! Ne uităm, şi, ce să vezi? Pe antene fum, pe ancoră fum şi chiar cablul începuse să fumege, dar nu fumega pur şi simplu, ci cu un şuierat răutăcios, veninos, asemănător şarpelui cu clopoţei. Pilotul a înţeles ce se întâmplă, a aruncat cablul şi a şters-o imediat. Iată şi cablul acela, atârnat, ajungând până aproape de pământ, pe care a crescut deja o claie mică…

          Şi uite aşa, uşurel, încetinel, am plutit până la capătul străzii, aproape de cotitură.

          Kirill se uită la mine: cotim? Îi fac semn cu mâna: cât mai încet. Întoarce „galoşu'„ nostru şi plecăm cu viteză minimă deasupra ultimelor mărturii ale pământului omenesc. Trotuarul se apropie, suntem la câţiva paşi de el şi, iată, umbra „galoşului” cade deja pe spini… Gata. Zona. Simt un fior. De fiecare dată mă trece acelaşi fior şi nici până azi nu ştiu ce este: sau Zona mă întâmpină astfel, sau nervii stalkerului o iau razna. Şi tot de fiecare dată îmi spun: la întoarcere, voi întreba dacă şi celorlalţi li se întâmplă acelaşi lucru, dar întotdeauna uit.

          S-o lăsăm baltă. Ne târâm încetişor deasupra fostelor grădini, motorul de sub picioare toarce rotund, liniştit. Ce-l pasă, lui cine-l deranjează? Şi deodată Tender al meu nu mai rezistă. N-ajungem bine la primul marcaj, că se-apucă să trăncănească. Aşa cum se-ntâmplă mai întotdeauna. Începătorii au obiceiul să trăncănească în Zonă: le clănţăne dinţii, inima se întrece pe sine, îşi pierd minţile, le e ruşine şi nu se pot stăpâni. După mine, este ca şi cum ai avea un guturai, care nu depinde de om. Îţi curge întruna nasul şi nu se mai opreşte. Şi despre câte nu trăncănesc! Ba sunt încântaţi de peisaj, ba se referă în general la cu totul altă problemă. Aşa şi cu Tender acum. Flecăreşte despre noul său costum şi nu se mai poate opri: cât a dat pe el, ce lână fină, cum i-a schimbat croitorul nasturii.

          — Mai taci, îi spun.

          Se uită la mine trist, plescăie şi… Din nou: câtă mătase a folosit pentru căptuşeală…

          Sub noi apăruse deja terenul argilos, unde fusese cândva groapa de gunoi a oraşului. Simt că pe aici suflă vântuleţul. Numai că până acum nu fusese nici un vântuleţ, dar s-a pornit dintr-o dată chiar acum şi drăcuşorii de praf au început să alerge deja. Parcă aud ceva.

          — Taci sau te omor, îi spun lui Tender.

          Nu, nu mai poate să se oprească. Acum ne povesteşte despre întăritura costumului făcută din păr de cal. Ei, atunci, scuză-mă.

          — Stai, îi spun lui Kirill.

          A frânat imediat. Are reacţii bune. Bravo! L-am luat pe Tender de umăr, l-am întors spre mine şi, luându-mi avânt, i-am trăsnit o palmă. S-a lovit, săracu', cu nasul în geam, a închis ochii şi a tăcut. Şi cum a amuţit am şi auzit: trr… Trr. Trr. Kirill se uită la mine cu dinţii încleştaţi. Îi fac semn cu mâna – stai, pentru Dumnezeu, stai, nu te mai mişca. Doar şi el a auzit trosnetele alea, însă, ca toţi începătorii, a vrut să acţioneze, aşa dintr-o dată, să facă orice.

          — Mers înapoi? Şopteşte.

          Am dat din cap cu înverşunare şi i-am băgat pumnul în faţa căştii, doar o tăcea. Şi deodată am uitat de toate. Pe deasupra grămezii de gunoi vechi, peste sticlele sparte şi diferite boarfe, a apărut un fel de vibrare, de tremur, ca şi aerul fierbinte de după-amiază deasupra acoperişurilor de tablă. A trecut peste o moviliţă şi a mers, a mers, tăindu-ne calea şi s-a oprit aproape de marcaj. A stat deasupra drumului cam o jumătate de secundă – sau poate numai atât mi s-a părut – şi s-a târât mai departe peste câmp, dincolo de tufe, de gardul putrezit, până acolo, deasupra cimitirului de maşini vechi.

          Ia te uită şi la „ochelariştii” ăştia! Unde s-au gândit să marcheze drumul, într-o văgăună! Dar nici cu mine nu mi-e ruşine. Unde mi-au fost ochii când admiram harta lor?

          — Hai, uşor înainte, îi spun lui Kirril.

          — Dar ce-a fost asta?

          — Păi de unde vrei să ştiu? A fost şi nu mai este, slavă Domnului. Hai, închide pliscu'… Te rog. Acum nu mai eşti om, înţelegi? Acum eşti o maşină, levierul meu.

          Şi imediat mi-am dat seama că m-a apucat şi pe mine „guturaiul vorbirii”.

          — Gata, spun. Nici o vorbă în plus.

          Vântuleţul parcă se mai domolise şi nu se mai auzea. Nimic înfricoşător, doar motorul torcea liniştit, adormitor. Împrejur, soare, căldură, iar deasupra garajului ceaţă.

          Totul pare normal, marcajele trec unele după altele. Tender tace, Kirill tace – începătorii se obişnuiesc. Nu-l nimic, băieţi, şi-n Zonă poţi să respiri, dacă te pricepi… Uite şi marcajul 27 – o bară de fier şi o sferă roşie cu numărul 17 pe ea. Kirill se uită la mine, eu dau afirmativ din cap şi „galoşu” nostru se opreşte.

          Până aici a fost cum a fost, să vezi de-acum înainte. Pentru noi, lucrul cel mai important este acum calmul desăvârşit. N-avem unde să ne grăbim, nu e vânt, vizibilitatea e bună, totul e ca-n palmă… Uite şi şanţul unde s-a „îngropat” Slizniak – se vede ceva împestriţat acolo, poate or fi boarfele lui. A fost un tip parşiv, lacom, prost, murdar, odihnească-se în pace! Numai cei ca el pot avea aranjamente cu Sterviatnik. Acest Sterviatnik Barbridge simte de la o poştă oamenii ca Slizniak şi îi foloseşte… În general, Zona nu întreabă: eşti rău, eşti bun şi tocmai de aceea îţi mulţumim Slizniak că ai fost un prostănac; nimeni nu-ţi mai ştie numele adevărat, în schimb le-ai arătat oamenilor deştepţi unde n-au voie să calce… Aşa. Cel mai bine ar fi, bineînţeles, să ajungem până la asfalt. Asfaltul e neted, se vede clar totul şi chiar o crăpătură în el se cunoaşte. Însă nu-mi plac muşuroaiele alea. Dacă mergi direct pe asfalt nimereşti chiar între ele. Stau, zâmbind parcă satisfăcute, abia te aşteaptă. Nu, n-am să mă duc între voi. A doua regulă a stalkerului: şi-n stânga, şi-n dreapta, totul trebuie să fie curat până la o sută de paşi. Dar uite că se poate trece peste moviliţa din stânga… E adevărat că nu ştiu ce este dincolo de ea. Pe hartă nu e însemnat nimic, dar cine mai crede în hărţi?

          — Ascultă, Red, îmi şopteşte Kirill. Hai să sărim, ce zici? Douăzeci de metri în sus, coborâm imediat şi am şi ajuns lângă garaj, nu?

          — Taci, măi prostule, îi spun. Nu mă deranja şi taci.

          Auzi la el: în sus. Dar dacă acolo, la douăzeci de metri, te pocneşte? Nici măcar oasele nu le mai culegi. Dacă apare pe-aici, pe undeva, „chelia ţânţarului”, nu se mai pune problema să-ţi mai rămână ceva oase, nici măcar un loc umed nu mai găseşti. Vezi tu, arde de nerăbdare: hai să sărim… În general, e clar cum o să ajungem până la moviliţă, iar acolo ne vom opri şi vom vedea. Am băgat mâna în buzunar şi am scos un pumn de piuliţe. I le-am arătat lui Kirill şi i-am spus:

          — Îl mai ţii minte pe Tom Degeţel? Ai învăţat la şcoală? Acum totul va fi invers. Uită-te! Şi am aruncat prima piuliţă. N-am aruncat-o departe, ci cum s-a nimerit. La vreo zece metri. Piuliţa s-a dus normal. Ai văzut?

          — Ei?

          — Nu „ei”, am întrebat dacă ai văzut.

          — Am văzut.

          — Acum, cu cea mai mică viteză, duci „galoşu”' până la piuliţă. Te opreşti la doi paşi de ea. Ai înţeles?

          — Am înţeles. Cauţi concentratorul de gravitaţie?

          — Ce caut, aia trebuie. Stai să mai arunc una. Urmăreşte-o, vezi unde cade şi să nu-ţi dezlipeşti privirea de pe ea.

          Am aruncat încă o piuliţă. Bineînţeles că s-a dus tot normal şi s-a oprit lângă prima.

          — Haide, spun.

          „Galoşu'„ porneşte. Faţa i se mai luminează şi pare liniştit: se vede că a înţeles. De fapt, toţi „ochelariştii” ăştia sunt la fel. Pentru ei important este să găsească denumirea. Până când nu reuşesc, ţi-e milă să te uiţi la ei, dar de cum izbutesc – de exemplu, concentratorul de gravitaţie – totul parcă devine mai clar şi dintr-o dată viaţa li se pare mai uşoară.

          Am trecut de prima piuliţă, de a doua, de a treia. Tender oftează, stă picior peste picior, îşi schimbă poziţia şi cască de-l trosnesc fălcile, parc-ar scânci un câine. Lâncezeşte, săracu'. Nu-l nimic, o să-l folosească. Astăzi o să slăbească pe puţin cinci kilograme, mai mult decât cu oricare dietă… Am aruncat şi a patra piuliţă. Parcă nu prea s-a dus. Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat, dar simţind că ceva nu e în regulă, imediat l-am prins de mână pe Kirill.

          — Stai. Nici un pas înainte…

          Şi, luând a cincea piuliţă, am aruncat-o mai sus şi mai departe. Uite şi „chelia ţânţarului”. Piuliţa şi-a luat zborul normal, în continuare parcă s-a dus, de asemenea, normal, dar când a ajuns la jumătatea drumului şi-a schimbat direcţia, de parcă cineva ar fi smucit-o într-o parte, însă atât de tare, încât a intrat în lut şi a dispărut de sub ochii noştri.

          — Ai văzut? Şoptesc.

          — Numai în filme, spune şi se întinde aşa de tare în faţă de ziceai că acum-acum o să cadă din „galoş”. Mai aruncă una, ce zici?

          Să râzi şi să plângi. Una. Dar oare îţi ajunge aici numai una? Eh, ştiinţă!… În sfârşit. Am aruncat încă opt piuliţe până am încercuit „chelia”. La drept-vorbind, ar fi ajuns şi şapte, dar una am aruncat-o special pentru el, exact în centru – lasă-l să se minuneze de concentratorul lui. Piuliţa a intrat în argilă ca un trăsnet, de parcă n-ar fi căzut o simplă bucăţică de fier, ci o greutate de aproape o sută de kilograme. A căzut ca trăsnită şi a lăsat numai o gaură mică în lut. Kirill aproape că a chiuit de plăcere.

          — Hai, lasă, spun. Ne-am jucat un pic şi gata. Aici să te uiţi. Am să arunc una de trecere şi să n-o scapi din ochi.

          Ce s-o mai lungim. Am ocolit „chelia” şi ne-am ridicat deasupra moviliţei. Moviliţa asta… N-am mai văzut-o până acum. Ca să vezi… Deci ne-am oprit deasupra moviliţei, iar de aici până la asfalt doar să-ntinzi mâna, vreo douăzeci de metri, acolo. Locul era curat, se vedea fiecare fir de iarbă, fiecare crăpătură. Păi, ce-ar mai trebui? Să arunc piuliţa şi cu Dumnezeu înainte!

          Nu pot s-o arunc.

          Eu însumi nu înţeleg ce se petrece cu mine, dar nu m-am hotărât s-o arunc.

          — Ce ai? Spuse Kirill. Ce mai aşteptăm?

          — Ai răbdare. Şi mai taci, pentru numele lui Dumnezeu!

          „Acum mă gândesc, am să arunc piuliţa, o să pornim liniştiţi, totul o să meargă ca pe roate, de n-o să freamăte nici un fir de iarbă, iar într-o jumătate de minut vom ajunge la asfalt”. Dar dintr-o dată m-au trecut toate sudorile, de-am simţit că-mi transpiră şi ochii şi deja ştiam că n-am să arunc piuliţa tocmai acolo. În stânga… Poftim, chiar şi două. Chiar dacă drumul este mai lung şi văd un fel de pietricele nu prea plăcute, totuşi m-am decis să arunc piuliţa într-acolo, numai drept înainte nu, pentru nimic în lume. Şi am azvârlit piuliţa în stânga. Kirill n-a spus nimic, a întors „galoşu”, s-a apropiat de piuliţă şi abia atunci s-a uitat la mine. Probabil că nu arătam prea bine, pentru că şi-a întors repede privirea.

          — Nu-l nimic, îi spun. Drumul ocolit ne duce mai repede.

          Am aruncat ultima piuliţă pe asfalt.

          Mai departe treaba a mers mai simplu. Am găsit şi crăpătură mea. Era curată, draga de ea, nu crescuse nimic urât pe-acolo şi nici culoarea nu i se schimbase. Mă uit la ea şi mă bucur. Ne-a condus până la poarta garajului mai bine decât orice marcaj.

          I-am ordonat lui Kirill să coboare până la un metru şi jumătate, m-am culcat pe burtă şi am început să mă uit prin poarta deschisă. La început, fiind obişnuit cu soarele, totul era negru şi n-am văzut nimic. Apoi, ochii mi s-au deprins cu întunericul şi am observat că până acum nu se schimbase nimic în garaj. Camionul de-acolo stătea şi acum neatins, fără nici o gaură, nici o pată măcar. Pe platforma de ciment şi de jur-împrejur totul rămăsese ca la început – probabil că în groapă s-a adunat prea puţină „piftie”, iar aceasta nu a mai reuşit să se reverse. Nici măcar o dată. Cu toate acestea, un singur lucru nu mi-a plăcut. Acolo unde sunt canistrele străluceşte ceva ca argintul. Mai înainte nu era. În sfârşit, să strălucească cum o străluci, doar n-am să mă întorc acum din cauza asta. Doar nu străluceşte cine ştie ce, ci numai puţintel, foarte slab şi încetişor, ba chiar cu blândeţe… M-am ridicat şi m-am uitat în toate părţile. Autocamioanele de pe platformă par într-adevăr noi, ba mai mult decât atât: de când am fost aici ultima dată parcă sunt şi mai noi. În schimb, cisterna aceea a ruginit complet, săraca şi cred că în curând o să se dezmembreze complet. Uite şi anvelopa trecută şi pe hartă ce zace răsturnată în faţa garajului.

          Nu-mi place această anvelopă. Ceva nu e-n regulă cu umbra ei. Soarele ne bate în spate, iar umbra vine spre noi. Dar lasă, până la ea mai avem, e încă departe. În general, totul e bine, se poate lucra. Numai că ce străluceşte acolo ca argintul, sau mi se pare? Acum aş fi fumat, m-aş fi aşezat în linişte şi m-aş fi gândit. De ce străluceşte deasupra canistrelor şi nu alături?… De ce anvelopa aruncă o asemenea umbră?… Sterviatnik Barbridge ne-a povestit ceva despre umbre: ceva neobişnuit, dar nu periculos… Cu umbrele astea se pot întâmpla multe, totuşi, ce naiba străluceşte acolo ca argintul? Parcă ar fi un păienjeniş în pădure. Ce fel de păianjen o fi împletit-o? Of, niciodată n-am văzut păianjeni sau gândaci în Zonă. Şi, colac peste pupăză, „biberonul” nostru se află chiar la doi paşi de canistre. Trebuia să-l iau atunci şi n-aş fi avut nici o grijă acum. Dar, fiind plin, era prea greu. De ridicat puteam să-l ridic, dar ca să-l car cu spinarea, noaptea, în patru labe… Cine n-a cărat vreodată un „biberon”, lasă să-ncerce: este ca şi cum ai căra şaisprezece kilograme de apă fără găleţi. „Deci mergem, nu? Păi, sigur că trebuie să mergem… O duşcă era bună acum”… M-am întors spre Tender şi i-am zis:

          — Acum am să merg împreună cu Kirill în garaj. Rămâi pe loc, pe post de şofer. Nu te apropii de tabloul de comandă fără ordinul meu, indiferent ce se întâmplă. Chiar dacă arde pământul sub tine. Dacă te sperii şi faci vreo boacănă, te găsesc şi pe lumea ailaltă.

          Clătină din cap cu un aer serios: nu mă sperii, adică. Nasul îi seamănă cu o prună, că doar îl pocnisem zdravăn… Am lăsat încet la pământ cablurile de avarie, m-am uitat încă o dată la strălucirile din garaj, i-am făcut semn lui Kirill şi am început să cobor. Am ajuns pe asfalt şi aştept până coboară şi el pe alt cablu.

          — Nu te grăbi, îi spun. Nu ridica praful.

          Stăm pe asfalt, „galoşu'„ se clătină, cablurile de sub picioare alunecă. Tender îşi scoate căpăţâna peste balustradă, se uită la noi, iar în ochi i se citeşte disperarea. Trebuia să mergem. Îi spun lui Kirill:

          — Să mergi după mine, numai pe urmele pe care le las, cam la doi paşi în spate. Mă priveşti drept şi nu caşti gura în jur.

          Şi-am pornit. M-am oprit în prag şi m-am uitat în jur. Totuşi este mult mai uşor să lucrezi ziua. Acum o săptămână eram culcat exact aici, pe acelaşi prag. Întuneric ca-ntr-o călimară. Din groapă, „piftia vrăjitorului” scotea limbi albăstrui, ca flacăra spirtului. Ce păcat, că nu luminează, ba chiar pare mai întuneric din cauza lor. Şi-acum, ce să mai zic! Ochii s-au obişnuit cu semiîntunericul, totul este ca-n palmă. Se vede praful chiar şi-n cele mai întunecoase colţuri. Şi, într-adevăr, firişoare de argint strălucesc acolo şi se întind de la canistre spre tavan. Seamănă foarte mult cu un păienjeniş. Poate că ar fi trebuit să-l ţin pe Kirill lângă mine. Să aştept până se obişnuiesc ochii cu semiîntunericul şi să-l atrag atenţia asupra păienjenişului, ba chiar să i-l arăt cu degetul, să-l bag cu nasu' acolo. Dar m-am deprins să lucrez singur, ochii mi s-au obişnuit repede şi am uitat pur şi simplu de Kirill.

          Am păşit înăuntru şi m-am dus direct spre canistre. M-am aşezat pe vine lângă „biberon”; păienjenişul parcă nu s-ar fi lipit de el. Îl prind de un capăt şi îi zic lui Kirill:

          — Pune mâna şi nu-l scăpa, că e greu…

          Când am ridicat privirea, mi s-a oprit respiraţia. Aş fi vrut să strig: stai, opreşte-te! – dar n-am putut să rostesc nici un cuvânt. Nici n-am avut timp. Totul s-a petrecut prea repede.

          Kirill păşeşte peste „biberon”, se întoarce cu spatele spre canistre şi intră în păienjeniş cu toată spinarea. Închid ochii. Totul moare în mine, nu mai aud nimic, în afară de zgomotul ruperii păienjenişului. Parcă s-ar fi rupt un păienjeniş obişnuit, cu un scârţâit slab, uscat, însă un pic mai tare. Stau pe vine, cu ochii închişi; nu-mi simt nici mâinile, nici picioarele, iar Kirill îmi zice:

          — Ce-l cu tine? Îl luăm?

          — Îl luăm.

          Am ridicat biberonul şi ne-am dus spre ieşire într-o parte, pieziş. Of, ce greu e, prostu'! Chiar în doi dacă-l tragem şi tot e greu. Am ieşit la soare şi ne-am oprit lângă „galoş”. Tender şi-a întins labele spre noi.

          — Hai! Zice Kirill. Unu, doi…

          — Nu, spun. Stai. Pune-l jos mai întâi.

          Îl punem.

          — Întoarce-te cu spatele!

          Se întoarse fără să spună un cuvânt. Mă uit, dar nu se vede nimic pe spinare. Îl răsucesc pe toate părţile – nimic. Atunci mă-ntorc şi mă uit la canistre, în garaj. Nici acolo n-a mai rămas nimic.

          — Ascultă, îi zic lui Kirill, în timp ce nu-mi dezlipesc privirea de pe canistre. Ai văzut păienjenişul?

          — Ce păienjeniş? Unde?

          — Lasă, zic. Poate avem noroc. Şi-n sinea mea gândesc: „Încă nu se ştie dacă o s-avem”.

          — Hai, îi spun, ia-l!

          Îl ridicăm în „galoş” şi-l punem în picioare, ca să nu se rostogolească. Mă uit cum stă, drăgălaşul de el, nou-nouţ, curăţel. Cuprul sclipeşte în soare, iar umplutura albastră dintre discurile de cupru se unduieşte ca o ceaţă. Se vede acum că nu e un simplu „biberon”, ci mai degrabă un vas, un fel de borcan de sticlă plin cu un sirop de culoare albastră.

          L-am admirat noi cât l-am admirat, ne-am urcat, în „galoş” şi, fără să stăm prea mult pe gânduri, am pornit, înapoi.

          Fericiţi sunt savanţii ăştia. În primul rând, lucrează ziua, în al doilea rând, e greu doar să intri în Zonă, de-acolo te scoate „galoşu”'. Are un cursograf care îl duce pe acelaşi drum pe unde a venit. Plutim înapoi şi repetăm toate manevrele. Ne mai oprim, din când în când, mai stăm puţin şi apoi trecem pe deasupra tuturor piuliţelor. Dacă vrei, poţi să le şi aduni şi să le pui în sac. Bineînţeles că începătorilor mei li s-a ridicat moralul. Îşi sucesc capetele în dreapta şi-n stânga, frica le-a dispărut; le-a rămas doar curiozitatea şi bucuria că totul s-a terminat cu bine. S-au pornit să trăncănească. Tender a început chiar să gesticuleze, să ameninţe că imediat cum vom ajunge afară va mânca ceva şi hop! Înapoi în Zonă ca să marcheze drumul până la garaj. Kirill m-a luat de mânecă şi a început să-mi explice despre concentratorul de gravitaţie, cu alte cuvinte, despre „chelia ţânţarului”.

          Le-am tăiat însă elanul; e adevărat că nu dintr-o dată. Le-am povestit liniştit câţi proşti au fost care au murit la întoarcere. „Tăceţi, le spun. Mai bine uitaţi-vă în toate părţile, altfel o s-o păţiţi ca Lindon Bondocu'„. Spusele mele au avut efect. Nici măcar nu m-au mai întrebat ce s-a întâmplat cu Lindon Bondocu'.

          Plutim în linişte, iar eu mă gândesc la un singur lucru: cum voi începe să deşurubez căpăcelul. Îmi imaginez deja cum voi trage prima duşcă, deşi în faţa ochilor îmi străluceşte din când în când un păienjeniş.

          Pe scurt, am ieşit din Zonă şi ne-am băgat cu „galoş” cu tot în „păduchelniţă” sau, cum se spune ştiinţific, în hangarul sanitar. Ne-au spălat în trei ape fierbinţi şi trei leşii, ne-au radiat cu o porcărie nu ştiu de care şi ne-au tăvălit în tot felul de prafuri. Apoi iar ne-au spălat şi ne-au uscat, după care ne-au zis:

          — Hai, băieţi! Daţi-l drumul. Sunteţi liberi.

          Tender şi Kirill cară „biberonul”. Tot poporul s-a bulucit să vadă, de n-ai loc să mai ieşi. Şi ce curios! Toată lumea se uită, scoate strigăte de salut, de admiraţie, dar nu s-a găsit nici un curajos care să-l ajute pe oamenii ăştia obosiţi. Dar la mine nu se uită nimeni. De altfel, acum nu mă mai interesează nimic.

          Mi-am scos costumul special, l-am aruncat direct pe jos (las' că-l ridică ei) şi am plecat la duş. M-am închis în cabină. Am scos bidonaşul, am deşurubat căpăcelul şi m-am prins de el ca o lipitoare. Stau pe băncuţă şi simt în genunchi un gol, în cap e gol, în suflet e gol şi înghit tăria ca pe apă. Trăiesc. M-a lăsat Zona. M-a lăsat scorpia. Otrava. Trăiesc. Începătorii nu pot să înţeleagă asta. Şi îmi curg lacrimile pe obraji, o fi de la tărie sau de la altceva, nu ştiu. Am supt tot ce era în bidonaş. Sunt ud, bidonaşul e uscat. Bineînţeles că doar o singură înghiţitură nu mi-a ajuns. Dar asta se rezolvă. Acum totul se poate rezolva. Trăiesc. Am aprins o ţigară şi stau. Simt că încep să-mi revin. Mi-am adus aminte de premiu. La noi în Institut asta se rezolvă prompt: poţi să merg chiar acum şi să iei plicu', ba mai mult decât atât, poate mi-l aduc ei chiar aici, sub duş.

          Am început încet-încet să mă dezbrac. Mi-am scos ceasul de la mână şi când m-am uitat ce credeţi c-am văzut, domnii mei? Stătusem în Zonă peste cinci ore. Cinci ore! M-am înfiorat. Da, domnii mei, în Zonă nu există timp. Cinci ore… Şi totuşi, dacă ne gândim, ce-nseamnă cinci ore pentru un stalker? E caraghios, să tot râzi. Dar douăsprezece ore nu vreţi? Doar două zile şi două nopţi, vă place? Într-o noapte n-am mai avut timp să mă-ntorc şi am stat o zi întreagă în Zonă, cu nasu-n pământ. Deja nici nu te mai rogi lui Dumnezeu şi parcă începi să aiurezi, de nu mai ştii: eşti viu sau mort… Iar a doua noapte, după ce ţi-ai terminat treaba, te apropii cu marfa de frontieră. Dincolo de ea te aşteaptă patrulele înarmate cu mitraliere – „broaştele râioase” —, care te urăsc din adâncul fiinţei lor şi nu le face deloc plăcere să te aresteze. De altfel, le e frică de tine ca de moarte pentru că eşti contaminat. Vor să te omoare şi au toate atuurile în mână (du-te după aia şi spune-le că te-au omorât ilegal!). Iar asta înseamnă din nou cu mutra-n pământ şi rugăciuni de la răsărit până la apus. Marfa stă alături şi nici nu ştii: zace pur şi simplu sau te omoară încetul cu încetul. Cam aşa a fost şi cu Isaac Ciolănosu', care s-a rătăcit într-o noapte, iar o dată cu răsăritul a văzut că stă între două râpe, de nu mai putea să meargă nici la stânga, nici la dreapta. Două ore au tras în el, dar nu l-au nimerit. Două ore s-a prefăcut că e mort, până când, slavă Domnului, l-au crezut şi, în sfârşit, au plecat. L-am văzut după aceea şi mai să nu-l recunosc. Parcă nu mai era om… Mi-am şters lacrimile şi-am dat drumu' la apă. M-am spălat îndelung, cu apă fierbinte, cu apă rece şi iar cu fierbinte, până ce am terminat bucata de săpun, şi, m-am plictisit. Opresc duşul şi deodată aud nişte bătăi în uşă. Kirill ţipă vesel:

          — Hei, măi stalker. Ieşi de-acolo! Miroase a verzişori!

          Verzişori… Asta-l bine. Deschid uşa şi-l văd pe Kirill numai în chiloţi, vesel, fără pic de melancolie. Îmi întinde plicu'.

          — Ţine, de la omenirea recunoscătoare.

          — Mă doare-n cot de omenirea ta. Cât e aici?

          — În mod excepţional şi pentru o comportare eroică, în condiţii periculoase – două salarii.

          Da. Aşa se mai poate trăi. Dacă cei din Institut mi-ar fi dat câte două salarii pentru fiecare „biberon”, de mult l-aş fi trimis undeva pe Emest.

          — Ei, cum e? Eşti mulţumit? Mă întrebă Kirill, cu gura până la urechi, radiind de bucurie.

          — Oarecum. Dar tu?

          Nu spune nimic. Mă ia pe după gât şi mă îmbrăţişează, trăgându-mă spre pieptul lui transpirat. Mă strânge puternic, apoi mă îndepărtează şi se ascunde în cabina de alături.

          — Hei! Strig la el. Ce face Tender al tău? Zace-n pat?

          — Da' de unde! Pe Tender l-au înconjurat corespondenţii şi dacă l-ai vedea câtă importanţă îşi dă… Le explică aşa de competent!

          — Cum zici că le explică?

          — Competent.

          — Bine, sir. Altă dată am să iau şi dicţionaru' cu mine, sir.

          Dar parcă mă curentează ceva.

          — Stai puţin, Kirill, ia vino-ncoa'.

          — Păi, sunt deja gol.

          — Lasă, nu-l nimic, doar nu-s babă!

          Kirill iese, îl iau de umeri şi-l întorc cu spatele la mine. Nu, mi s-a părut. Spinarea e curată. Se văd numai dârele de transpiraţie uscată.

          Îi dau un şut, intru în cabina mea şi mă încui. Nervii, naiba să-l ia. Acolo mi s-a părut, aici mi se pare…

          La dracu' cu tot! Da' las' că azi mă-mbăt criţă. Ce l-aş mai jupui pe Richard! Să vezi cum joacă, puşlamaua. Nu-l baţi cu nici o carte. Am încercat şi să trişez şi să descânt cărţile pe sub masă şi altele.

          — Kirill! Strig. Vii azi la „Borj”?

          — Nu la „Borj”, ci la „Borş”. De câte ori să-ţi repet?

          — Ia mai lasă-mă! Scrie „Borj”? Ce mai vrei? Nu te mai amesteca la noi cu ordinile tale. Deci, vii sau nu? „Ah, ce l-aş mai jupui pe Richard”…

          — Oh, Red! Nu ştiu. Sufletul tău simplu nici nu poate să înţeleagă ce chestie am adus noi de-acolo.

          — Da' tu înţelegi?

          — Nu. Ăsta-l adevărul. Dar acum e clar la ce au folosit „biberoanele” astea. Dacă una dintre ideile mele se potriveşte… Scriu un articol şi ţi-l dedic: „Lui Redrick Schuhart, stalker de onoare, cu mulţumire şi respect”.

          — Şi-atunci mă bagă la zdup pentru vreo doi ani.

          — În schimb, intri în ştiinţă. Chestiei aceleia o să-l zic „borcanul Schuhart”. Ce zici, sună bine?

          Cât timp am trăncănit, m-am îmbrăcat, am băgat bidonaşul gol în buzunar şi am plecat, numărând verzişorii.

          — Rămâi cu bine, suflet complicat…

          Nu răspunde. Apa curge cu zgomot mare. Mă uit pe coridor şi-l zăresc pe domnul Tender în persoană, roşu şi umflat ca un curcan. În jurul lui e multă lume: colegii şi corespondenţii de presă. Văd chiar şi-o pereche de şoferi, naiba ştie cum s-or fi rătăcit pe-acolo (pesemne că abia au mâncat, pentru că se scobesc de zor în dinţi). Tender bolboroseşte întruna: „Tehnica aceasta pe care o avem la dispoziţie dă garanţia succesului şi securităţii în proporţie de aproape sută la sută… „ Tocmai acum mă observă şi imediat păleşte. Zâmbeşte totuşi şi-mi face semn cu mâna.

          „Ei, mă gândesc, cred c-ar trebui să-mi iau tălpăşiţa”. N-am mai avut timp. Se aud deja tropăituri în spatele meu.

          — Domnule Schuhart! Domnule Schuhart! Două cuvinte despre garaj!

          — N-am ce comenta, le răspund şi încep să fug.

          Pe dracu', parcă poţi scăpa de ei: unu' cu un microfon din dreapta, celălalt cu aparatul de fotografiat din stânga.

          — Aţi văzut ceva neobişnuit în garaj? Numai două cuvinte!

          — N-am ce comenta, le spun şi încerc să mă aşez cu ceafa în obiectiv. Un garaj ca toate garajele…

          — Mulţumesc. Ce părere aveţi despre turbo-platforme?

          — Minunată, zic şi încerc să fug în W. C.

          — Ce credeţi despre ţelul Vizitei?

          — Întrebaţi savanţii, răspund şi… Ţuşti, după uşă, de unde le spun: „Vi-l recomand foarte insistent pe domnul Tender. Întrebaţi-l de ce are nasul ca sfecla. Este foarte modest şi nu vorbeşte despre asta, deşi a fost cea mai captivantă aventură a noastră”.

          Cum au mai galopat pe coridor, ca nişte cai, zău aşa! Am aşteptat un minut. Linişte. Am scos capu': nimeni… Am plecat fluierând, am coborât la poartă, i-am arătat prăjinei legitimaţia şi-am văzut că mă salută. Deci, sunt eroul zilei.

          — Pe loc repaus, sergent! Sunt mulţumit de dumneata, sergent.

          A rânjit de parcă i-aş fi spus cine ştie ce chestie. Dumnezeu ştie cu ce l-oi fi măgulit.

          — Bă, Roşcovane, bravo! Mă mândresc cu asemenea cunoştinţă.

          — Ce zici, îi spun, o să cam ai ce povesti fetiţelor tale suedeze.

          — Mai e vorbă?

          Nu, nu-l băiat rău. Totuşi, vorbind cinstit, nu-mi plac oamenii aşa de înalţi şi rumeni în obraji. Fetele sunt moarte după ei şi de ce oare? Mă-ntreb. Doar nu e totul să fii înalt… Şi cum merg pe stradă, mă gândesc: unde-l secretul?

          Soarele străluceşte, iar în jur totul e pustiu. Trec de locul de parcare şi văd mai încolo un cordon de pază: două maşini de patrulă ce stau în toată splendoarea lor, late, galbene, cu reflectoare şi automate (v-aţi zbârlit, „broaşte râioase”!), iar pe lângă astea, bineînţeles, căştile. Au ocupat toată strada, de n-ai loc să treci. Merg, şi-n timp ce mă apropii las ochii în jos: „Mai bine să nu-l privesc”. Mai ales ziua, pentru că sunt acolo vreo două-trei persoane pe care mi-e frică să nu le recunosc. Dacă reuşesc asta, iese cu scandal mare. Pe legea mea, au avut noroc când m-a convins Kirill să vin la Institut. Le-am căutat atunci pe canaliile astea şi dacă le găseam le băteam în cuie fără ca măcar să clipesc…

          Intru prin mulţime cu umăru-nainte şi, tocmai când trecusem de toţi, aud deodată: „Măi stalker!” Dar asta nu mă priveşte, merg înainte şi pescuiesc din pachet o ţigară. Mă ajunge cineva din spate şi mă trage de mânecă. Iau mâna asta de pe mine şi, întorcându-mă numai pe jumătate, îl întreb foarte politicos:

          — Ce dracu’ te agăţi de mine, mister?

          — Stai, măi stalker. Doar două întrebări.

          Ridic privirea şi-l văd pe căpitanul Quarterblood, cunoştinţă veche. Era galben la faţă şi parcă se uscase de tot.

          — A! Să trăieşti, căpitane! Ce vă mai face ficatu'?

          — Hai, stalker, lasă vorbăria, zice supărat şi mă străpunge cu privirea. Mai bine spune-mi, de ce nu te opreşti când te strigă cineva?

          Şi deja au apărut două căşti albastre în spatele lui, cu labele pe tocul pistolului. Ochii nu li se văd. În schimb li se observă mestecatul fălcilor. De unde mai adună şi specimenele astea? Cred că îi culege pentru reproducere, pentru perpetuarea speciei. De obicei, ziua nu mi-e frică de patrule, dar „broaştele râioase” mă pot percheziţiona oricând şi asta nu-mi convine în momentul de faţă.

          — Oare pe mine m-aţi strigat, căpitane? Parcă era vorba de-un stalker…

          — Şi tu, bineînţeles, nu mai eşti stalker.

          — Cum datorită dumneavoastră am făcut pârnaie, nu mă mai ocup de-aşa ceva. Am jurat. Îţi mulţumesc, căpitane, că mi-ai deschis ochii. Dacă nu erai matale…

          — Dar ce căutai lângă Zonă?

          — Cum adică ce? Doar lucrez acolo. De doi ani.

          Şi ca să pun capăt acestei convorbiri neplăcute, scot legitimaţia şi i-o arăt căpitanului Quarterblood. Acesta ia „cărticica” şi se uită la fiecare pagină. Miroase pur şi simplu fiecare ştampilă, mai că nu le linge. Îmi dă legitimaţia înapoi, bucuros, ochii îi strălucesc şi pare că se îmbujorează.

          — Iartă-mă, Schuhart. Nu m-am aşteptat. Văd că sfaturile mele nu s-au dus în vânt şi asta-l foarte bine. Vrei să mă crezi sau nu, dar încă de atunci mi-am dat seama că trebuie să iasă ceva bun din tine. Nici nu-mi închipuiam că aşa un băiat…

          Şi dă-l şi dă-l. „Eh, mă gândeam, am mai vindecat încă un melancolic, o pacoste pe capul meu”. Dar, bineînţeles, îl ascult şi-mi las ochii în jos, ruşinat. Aprob cu sfială, mai dau şi din mâini, ba chiar scormonesc pământul cu picioru'. Gorilele căpitanului au ascultat cât au ascultat şi pe urmă, scârbindu-se, au plecat unde-l mai vesel, iar căpitanul a ajuns deja la perspective: învăţătura, cică, e lumină, ignoranţa e beznă… Lui Dumnezeu, vezi bine, îi place munca cinstită… Cu alte cuvinte, vorbea despre lucrurile acelea nedigerabile cu care popa ne asasina în fiecare duminică la închisoare. Şi vreau să beau şi nu mai am răbdare! Da' lasă, măi Red, frăţioare, c-o să rezişti. Trebuie să suporţi! N-o să mai poată continua în ritmul ăsta şi uite că deja a început să sufle mai greu… Şi, spre bucuria mea, una dintre maşinile patrulei începe să claxoneze. Căpitanul Quarterblood întoarce capul, oftând cu necaz şi îmi întinde mâna cu regret:

          — Am fost bucuros să te cunosc, măi Schuhart, om cinstit. Cu mare plăcere aş bea un păhărel cu tine în cinstea acestei cunoştinţe. E adevărat că doctorii mi-au interzis tăria. Cu toate astea, o bere tot aş bea. Dar vezi tu… Datoria! 0 să ne mai întâlnim.

          „Ferească Dumnezeu!”, mă gândesc. Dar îi strâng mâna, mă-nroşesc şi iar scormonesc pământul. Fac totul aşa cum vrea. Pe urmă pleacă, în sfârşit, iar eu o zbughesc ca din puşcă direct la „Borj”.

          La „Borj” nu e nimeni la ora asta. Emest stă după tejghea, freacă paharele şi le studiază la lumină. E surprinzător totuşi: oricând ai veni, întotdeauna barmanii şterg paharele, de parcă de asta depinde salvarea sufletelor lor. Uite-aşa ar putea să stea chiar şi-o zi întreagă: ia paharul, mijeşte ochii, îl studiază atent la lumină, suflă şi hai! Freacă, freacă, freacă… Se uită din nou, de data asta prin fundul paharului şi dă-l şi dă-l…

          — Bună Ernie, zic. Nu-l mai chinui atâta, că-l faci gaură!

          Se uită la mine prin pahar, mormăie ceva, parcă din burtă, şi, fără o vorbă, îmi pune tărie cam de patru degete. Mă urc pe taburet, înghit, închid ochii, scutur capul şi iar trag o duşcă. Frigiderul zumzăie, iar din tonomat se aud scârţâituri slabe. Emest suflă în paharul următor. Ce bine e! Totul s-a liniştit. Termin băutura şi pun paharu' pe tejghea. Emest îmi pune imediat încă patru degete de licoare.

          — Ei, cum e? E mai bine acum? Mormăie. Te-ai dezgheţat, măi stalker?

          — Mai bine freacă acolo. Ştii doar că unul tot aşa a frecat şi-a frecat, până când a venit şi duhul rău. Însă pe urmă a trăit ca un paşă.

          — Şi cine era ăla? Întreabă Ernie, neîncrezător.

          — A fost pe-aici un barman. Mai înaintea ta.

          — Şi ce-l cu asta?

          — Nimic. De ce crezi că a fost Vizita? A frecat şi iar a frecat… Cine crezi că ne-a vizitat?

          — Mare palavragiu mai eşti! Îmi spune Ernie şi prin asta înţeleg că mă aprobă.

          Se duce la bucătărie şi se întoarce cu o farfurie. Îmi aduce cârnaţi prăjiţi. Pune farfuria în faţa mea, îmi întinde ketchup-ul şi iar ia paharu'-n primire. Emest îşi cunoaşte meseria. Are ochiul versat: imediat vede când vine stalkerul din Zonă şi ştie că e rost de marfă. Şi mai ştie Ernie ceva: ce-l trebuie stalkerului după ce a venit din Zonă. Omul nostru, binefăcătorul Ernie!

          Termin cârnaţii, aprind ţigara şi încep să socotesc cât câştigă Ernie de la „fraţii” noştri. Nu cunosc preţurile în Europa, dar am auzit că, de exemplu, „biberonul” ar merge spre două mii şi jumătate, iar Ernie ne dă numai patru sute. Bateriile costă acolo aproape o sută şi noi nu primim mai mult de douăzeci. Probabil că restul tot cam aşa este. E adevărat că transportul mărfii în Europa costă bani. Dă-l lu' unu, dă-l lu' altu' – şeful transporturilor doar de la ei mănâncă… În general, dacă stau să mă gândesc mai bine, Ernie nu câştigă prea mult. Vreo cincisprezece -douăzeci la sută – nu mai mult. Dar dacă-l prind, are asiguraţi zece ani de muncă silnică… Şi aici gândurile mele cuvioase sunt întrerupte de apariţia unui tip politicos. Nici nu auzisem când a intrat. Apare lângă cotul meu drept şi întreabă:

          — Îmi daţi voie?

          — Vă rog… Care-l necazu'?

          Micuţ, slăbuţ, cu năsucu' ascuţit şi cu papion la gât. Mutra mi-e cunoscută. L-am mai văzut undeva, dar unde anume nu mai ştiu. S-a urcat alături pe taburet şi îi zice lui Emest:

          — Burbon, te rog. Şi imediat spre mine: „Iertaţi-mă, dar am impresia că vă cunosc. Nu cumva lucraţi la Institutul Internaţional?”

          — Ba da. Dar dumneavoastră?

          Scoate vioi dintr-un buzunărel o carte de vizită şi-o pune în faţa mea. Citesc: „Aloise MacNaught, agent la Biroul Emigrări”. Bineînţeles că îl cunosc. Se leagă de oameni ca să plece din oraşul nostru. Cineva doreşte foarte mult ca toţi locuitorii oraşului să plece. Şi-aşa au rămas în Marmont numai jumătate. Vor să cureţe complet locul, împing cartea de vizită cu vârful unghiei şi îi zic:

          — Nu, mulţumesc. Nu mă interesează. Vreau să mor în patrie.

          — De ce? Întreabă vioi. Iertaţi-mi indiscreţia, dar ce vă leagă de aceste locuri?

          Îi răspund direct:

          — Păi, cum ce mă leagă? Amintirile dulci ale copilăriei. Prima sărutare în parcul oraşului, măicuţa şi tăticuţu'. Prima beţie, chiar în acest bar şi dragostea inimii mele, poliţia… (Scot din buzunar o batistă murdară şi-o pun la ochi.) Nu, îi zic. Pentru nimic în lume…

          Se uită la mine, ia un pic de burbon şi spune gânditor:

          — Nu pot să vă înţeleg pe voi, marmontienii. Staţi pe-un vulcan. În fiecare moment poate să se extindă o epidemie, sau poate ceva mai rău. Îi înţeleg pe bătrâni. Le vine greu să plece din locurile natale. Dar dumneavoastră… Câţi ani aveţi? Probabil că nu mai mult de douăzeci şi doi -douăzeci şi trei. Vreau să înţelegeţi că biroul nostru este o organizaţie de binefacere! Nu avem nici un profit. Dorim, pur şi simplu, ca oamenii să părăsească locul ăsta diavolesc. Le dăm posibilitatea să trăiască o viaţă adevărată. Noi le oferim banii şi le asigurăm loc de muncă. Iar tinerilor, ca dumneavoastră, le creăm condiţii ca să înveţe… Nu, zău că nu înţeleg!

          — Da' ce? Nimeni nu vrea să plece?

          — Ei nu, nu chiar nimeni… Unii vor, mai ales familiştii, dar tineretul şi bătrânii… Ce aveţi în oraşul ăsta? O văgăună, în fundul provinciei.

          Şi atunci îi zic:

          — Domnule Aloise MacNaught! Aveţi dreptate… Ducem o viaţă grea. Orăşelul nostru e o văgăună. Întotdeauna a fost o „gaură”. Numai că acum este o „gaură” spre viitor. Prin această gaură vom aduce în lumea dumitale parşivă asemenea lucruri, încât totul o să se schimbe. Viaţa o să fie alta, mai bună şi fiecare va avea tot ce-l trebuie. Uite aşa-l cu „gaura” asta! Pe aici curg informaţiile, iar când o să le cunoaştem bine, o să-l facem pe toţi bogaţi şi or să zboare spre stele. Şi vor ajunge unde doresc. Aşa-l la noi în văgăuna asta…

          Aici m-am oprit pentru că am observat cum Ernie căsca ochii la mine şi parcă m-am ruşinat. În general, nu suport să repet cuvinte străine, chiar dacă sunt de acord cu ele şi-mi plac. Mai ales că le scot ca din topor. Când vorbeşte Kirill, îl asculţi cu gura căscată, dar când m-apuc să vorbesc şi eu despre acelaşi lucru, parcă nu mai iese la fel. Poate fiindcă Kirill nu a pus niciodată „marfa” sub tejgheaua lui Emest. În sfârşit…

          Ernie se dezmeticeşte repede şi îmi toarnă mai mult de şase-degete, adică: „Vino-ţi în fire, măi băiete. Ce-l cu tine astăzi?”, iar domnul MacNaught, cu nasul lui ascuţit, gustă din burbon.

          — Da, e adevărat… Baterii veşnice, „panaceul albastru”… Dar dumneavoastră credeţi că aşa o să fie într-adevăr?

          — Nu-l treaba matale ce cred cu adevărat. Asta am spus-o pentru oraş. Cât despre mine, hai să-ţi zic: „Ce n-am văzut la voi în Europa?”

          — Dar de ce neapărat în Europa?

          — Lasă, că peste tot e la fel, iar în Antarctica mai e şi frig.

          E curios faptul că ceea ce spuneam credeam din toată inima. Şi-n momentele astea, Zona noastră blestemată îmi devine mai dragă de o sută de ori. Şi încă nu m-am pilit.

          — Dar dumneata ce zici? Îl întreabă Nas-Ascuţit pe Emest.

          — Eu am de lucru, zice, Ernie cu greutate. Sunt un mucos, un pierde-vară. Toţi banii i-am băgat în afacerea asta. La mine vine şi comandantul… Generalul. De ce să plec de-aici?

          Domnul Aloise MacNaught începe să exemplifice cu cifre, dar nu-l mai ascultăm. Tragem bine din pahar şi, scoţând din buzunar un pumn de mărunţiş, dăm tonomatul la maximum. E acolo un cântec. „Să nu te-ntorci, dacă nu eşti sigur”. După ce mă-ntorc din Zonă mă influenţează în bine… Tonomatul urlă şi zdrăngăneşte. Îmi iau paharu şi plec într-un colţ să discut socoteli mai vechi c-un amic, „pirat cu cârlig de fier”. Timpul zboară ca pasărea… Tocmai îmi beam şi ultimul bănuţ, când intră Richard Nunan şi Cremă-de-ghete. Bună pereche. Cremă-de-ghete, un uriaş negru ca cizma de ofiţer, cu părul creţ, mâini până la genunchi, iar Dick – micuţ, rotofei şi roz, aproape că luceşte.

          — Hei! Ţipă Dick când mă vede. Uite-l şi pe Red! Vino la noi, Red!

          — Aşa e, urlă Cremă-de-ghete. În tot oraşul nu sunt decât doi oameni adevăraţi. Red şi cu mine! Restul sunt blestemaţi, sunt copiii Satanei. Red! Şi tu eşti sluga Satanei, dar totuşi eşti om…

          Mă apropii de ei cu paharu-n mână. Cremă-de-ghete mă ia de scurtă, mă aşază la masă şi zice:

          — Stai, măi Roşcovane! Stai jos, slugă a Satanei. Îmi place de tine, măi Roşcatule. Hai să plângem păcatele omeneşti cu lacrimi amare.

          — Să plângem, îi zic. Să-nghiţim lacrimile păcatului.

          — Şi va veni ziua… Anunţă Cremă-de-ghete. Deja calul palid e-nfrânat, iar călăreţul pune piciorul în scară. Degeaba se vor ruga cei care s-au vândut Satanei pentru că se vor salva numai cei care au fost împotriva lui. Vouă, copii ai omenirii, care vă jucaţi cu jucăriile Satanei, vouă, celor ispitiţi de bogăţiile Satanei, vă spun: orbilor! Dezmeticiţi-vă până nu e prea târziu şi călcaţi în picioare jucăriile diavolului! (Aici tace de parcă ar fi uitat ce urmează.) Da' nu-mi dă nimeni să beau? Continuă el, cu voce schimbată. Da' unde mă aflu?… Ştii, măi Roşcovane, că iar m-au azvârlit din serviciu? „Eşti agitator roşu”, mi-au zis. Le explic: „Veniţi-vă în fire, sunteţi orbi şi veţi cădea în prăpastie, iar în căderea voastră o să trageţi după voi alţi orbi”. Încep să râdă. Atunci mă duc la şef şi îi trag un pumn în mutră, după care plec. Acum o să mă bage la zdup. Şi pentru ce?

          Dick se apropie şi pune pe masă o sticlă.

          — Azi plătesc eu, îi strig lui Ernest.

          Dick se uită cam ciudat la mine.

          — Totul e legal, zic. Bem premiul meu.

          — Aţi fost în Zonă? Întreabă Dick. Aţi adus ceva?

          — Un „biberon” plin şi pantalonii la fel. Pui în pahare sau nu?

          — Mama lui de „biberon”, scrâşneşte amarnic Cremă-de-ghete. Pentru orice „biberon” să-ţi rişti viaţa? Ai rămas viu, dar ai adus în lume încă un lucru diavolesc. Şi cum poţi să ştii, Roşcovane, câte nenorociri şi păcate…

          — Vezi să nu te usuci, măi Cremă-de-ghete, i-o plasez sever. Mai bea şi fii vesel că m-am întors viu. Sănătate, măi băieţi!

          A fost grozav pentru sănătate. Cremă-de-ghete s-a descleiat complet. Stă şi plânge şi îi curge din ochi ca de la robinet. N-are nimic, îl cunosc eu. Asta-l numai o etapă, atunci când plânge şi propovăduieşte că Zona este ispita diavolului, că nu ai voie să scoţi nimic din ea, iar ce s-a scos să se arunce înapoi; vom trăi ca şi cum Zona n-ar exista. Să-l dăm diavolului ce-l al diavolului.

          Dar îl iubesc pe Cremă-de-ghete şi în general îmi plac oamenii aiuriţi. Când are bani, cumpără marfă de la oricine fără să se târguiască. Cât i se cere, atâta dă. Pe urmă, noaptea, cară înapoi în Zonă toată marfa şi o îngroapă. Doamne, ce mai plânge!

          — Dar ce-l ăsta, „biberonul” plin? Mă întreabă Dick. Pe ăla simplu îl ştiu, dar pe cel plin… Aud pentru prima dată.

          I-am explicat. A dat din cap şi a plescăit.

          — Mda, foarte interesant. Asta-l ceva nou. Cu cine ai fost?… Cu Kirill? Cu rusu' ăla?

          — Da. Cu Kirill şi Tender. Ştii care… Laborantul nostru.

          — Probabil că te-ai cam chinuit cu ei…

          — Ba deloc. Băieţii s-au ţinut foarte bine. Mai ales Kirill. Ce mai, stalker înnăscut. Dac-ar avea mai multă experienţă şi nu s-ar grăbi copilăreşte, aş merge în Zonă cu el în fiecare zi.

          — Şi-n fiecare noapte, nu? Mă-ntreabă Dick, râzând prosteşte, ca unul pilit.

          — Auzi? Lasă asta. Când glumim, glumim.

          — Ştiu. Când glumim, glumim, iar pentru asta poţi să iei şi una peste bot. Consideră că-ţi datorez două labe…

          — Hmm… Cui? Ce două labe? Se trezeşte, Cremă-de-ghete. Care eşti bă, pe-aici?

          L-am apucat de mâini şi abia l-am aşezat la loc. Dick i-a strecurat în gură o ţigară şi i-a aprins-o. L-am liniştit, între timp s-a mai strâns ceva lume. La tejghea nu mai e loc, multe mese s-au şi ocupat. Emest a chemat şi fetele, care aleargă de colo-colo: unii vor bere, alţii cocktail sau tărie curată. Mă uit şi observ că în ultimul timp au apărut în oraş mulţi necunoscuţi, majoritatea mucoşi, purtând fulare pestriţe până la pământ. I-am zis asta şi lui Dick, care m-a aprobat:

          — Păi, cum crezi? Doar începe să se construiască masiv. Institutul ridică trei clădiri noi, iar Zona vor s-o împrejmuiască cu un zid, de la cimitir până la ferma veche. S-au dus vremurile bune pentru stalker.

          — Dar când a avut stalkerul vremuri bune? Mă gândesc: Ia uită-te ce noutăţi! Înseamnă că de-acum înainte nu voi mai putea „ciupi” nimic. Poate că-l mai bine aşa, tentaţii mai puţine. Am să merg în Zonă ziua, ca un domn. Banii nu vor mai fi aceiaşi, dar, în schimb, va fi mai multă siguranţă („galoşu”', costumul special, una-alta), patrula nu te mai deranjează. De trăit o să trăiesc şi cu un salariu, iar la băutură am să mă duc numai de premieri.

          Şi, stând aşa, mă cuprinde o tristeţe groaznică. Fiecare bănuţ va trebui să-l socotesc: asta pot să-mi permit, asta nu pot. Pentru fiecare cârpă a Gutei va trebui să am răbdare şi să pun ban peste ban… la bar să nu merg, mai bine să mă duc la film… Totul este cenuşiu, mohorât. Fiecare zi va fi la fel, fiecare seară, fiecare noapte.

          Stau aşa, gândindu-mă, până când Dick îmi mormăie la ureche:

          — Ieri, la hotel, am intrat în bar ca să-mi beau păhăruţu' înainte de culcare şi-am văzut nişte nou-veniţi. De la prima vedere nu mi-au plăcut. Vine unul din ei spre mine, se aşază şi începe să mă ia pe departe. Şi-mi dă de-nţeles că mă cunoaşte, ştie cine sunt şi unde lucrez. Ar plăti gras anumite servicii…

          — A, copoi d-ăia, zic. (Nu prea mi-a trezit interesul. Doar văzusem destui copoi.) Lasă că despre serviciile astea am auzit câte-n lună şi-n stele.

          — Nu, dragul meu. Nu sunt copoi. Ascultă-mă cu atenţie, îl interesa câte ceva din Zonă şi mai ales lucruri serioase. N-avea nevoie de baterii, „bâza”, „stropii negri” sau de alte bijuterii. Nu mi-a spus direct ce vrea, ci numai mi-a sugerat.

          — Şi ce vrea?

          — Piftia vrăjitorului”, după cum am înţeles.

          Se uită la mine cam ciudat.

          — Oho? Îi trebuie „piftia vrăjitorului”? Dar de „lampa morţii”, întâmplător, n-are nevoie?

          — Şi eu l-am întrebat la fel.

          — Şi?

          — Închipuieşte-ţi că-l trebuie.

          — Da? Atunci lasă-l să-şi facă singur rost de toate astea. Doar e un lucru de nimic. Subsolurile sunt pline de „piftia vrăjitorului”. Iei găleata şi o scoţi. Însă înmormântarea să şi-o plătească singur.

          Dick tace, se uită la mine încruntat şi nici măcar nu zâmbeşte. Ce-o fi însemnând asta? Vrea să mă angajeze, sau ce? Şi dintr-o dată înţeleg.

          — Stai puţin, zic. Cine zici că a fost? „Piftia” este interzisă pentru cercetare chiar şi-n Institut…

          — E adevărat, zice Dick fără grabă, tot uitându-se la mine. Cercetarea ei reprezintă un pericol potenţial pentru omenire. Acum ai înţeles cine a fost?

          Eu tot nu înţelegeam nimic.

          — Păi, cine să fie? Poate, vizitatorii?

          Râde, mă bate pe mână şi zice:

          — Hai mai bine să bem, suflet bun şi simplu ce eşti!

          — Hai, zic eu, dar deja m-am enervat. V-aţi găsit sufletul simplu, deştepţilor! Bă, Cremă-de-ghete! Ajunge cu dormitu'! Hai să bem.

          Nici o şansă. Şi-a pus mutra neagră pe masa de aceeaşi culoare şi-a adormit buştean, iar mâinile i-au ajuns până la podea. Am băut cu Dick şi fără Cremă-de-ghete.

          — Aşa e. Oi fi un suflet simplu sau complicat, dar despre tipu' ăsta m-aş duce şi aş vorbi acolo unde trebuie. Nici eu nu prea ador poliţia, dar zău că m-aş duce şi l-aş reclama.

          — Îhâ. Şi-acolo la poliţie or să te-ntrebe: „Dar de ce tipu’ ăsta a venit tocmai la tine?” Ce zici?

          Am dat din cap.

          — Mi-e totuna. Măi, porc gras, în oraşul ăsta eşti de-abia de trei ani şi-n Zonă n-ai fost niciodată. „Piftia vrăjitorului” ai văzut-o numai în filme. Dar dacă ai fi văzut-o în realitate şi mai ales ce face când prinde un om, ai fi făcut pe tine. Dragul meu, e un coşmar. Iar din Zonă n-ai voie s-o scoţi… Ştii şi tu că stalkerii sunt oameni duri… Vor cât mai multă „varză”. Cu afacerea asta, însă, nici Slizniak din groapă n-ar fi de acord. Nici măcar Sterviatnik Barbridge… Mi-e frică doar să mă gândesc pentru ce şi cui îi trebuie „piftia”.

          — Da. Totul e aşa cum zici, însă înţelege şi tu că n-aş vrea ca o frumoasă dimineaţă să mă găsească în pat, sinucis. Nu sunt stalker, dar şi eu sunt un om dur, un businessman. Nu ştiu dacă mă-nţelegi, dar îmi place să trăiesc. Aşa m-am obişnuit.

          Emest strigă de după tejghea.

          — Domnule Nunan! La telefon!

          — Drace! Zice Dick cu răutate. Probabil, iar o reclamaţie. Ăştia mă găsesc oriunde. Scuză-mă, Red.

          Se ridică şi merge la telefon, iar eu rămân cu sticla şi cu Cremă-de-ghete ca şi inexistent acum. Ce să-l faci! Va trebui să mă lupt singur cu sticla. Dracu' s-o ia de Zonă! Nicăieri nu scapi de ea. Unde mergi, cu cine vorbeşti – Zona, Zona, Zona… Ce frumos vorbeşte Kirill. E băiat bun, nimeni nu spune că e prost, ba, din contră, toţi zic că e deştept. Despre viaţă, însă, nu ştie nici pe dracu'. Nu-şi poate imagina câtă mârşăvie este pe lângă Zonă. Poftim! Cineva are nevoie de „piftia vrăjitorului”… O fi Cremă-de-ghete beţivan şi nebun religios, dar câteodată te gândeşti dacă nu are cumva dreptate: oare nu-l mai bine să-l lăsăm diavolului ce-l al diavolului?

          Pe locul lui Dick se aşază un mucos cu fular pestriţ.

          — Domnu' Schuhart? Întreabă.

          — Ce e?

          — Mă cheamă Kreon. Sunt din Malta.

          — Şi cum mai e pe la voi, în Malta?

          — Nu e rău, dar vreau altceva. M-a trimis Emest.

          „Aşa, gândesc. Deci Emest e totuşi o canalie. N-are nici un pic de milă. Uită-te la băieţelul ăsta măsliniu, curăţel şi frumuşel. Probabil că nu s-a bărbierit niciodată şi nici măcar n-a sărutat vreo fată. Lui Emest îi e totuna. Important e să trimită cât mai mulţi în Zonă. Unul din trei dacă se întoarce cu marfă şi tot scoate «varza»… „

          — Şi cum o mai duce bătrânul Emest? Întreb, după o scurtă tăcere.

          Se întoarce spre tejghea şi zice:

          — După părerea mea, n-o duce rău. Aş face schimb cu el.

          — Eu n-aş face. Vrei să bei?

          — Mulţumesc, nu beau.

          — Atunci, poate o ţigară?

          — Mă scuzaţi, dar nici fumător nu sunt.

          — Prietene, atunci pentru ce-ţi trebuie bani?

          Se îmbujorează, îşi ia un aer serios şi-mi zice şoptit:

          — Poate mă priveşte numai pe mine, domnule Schuhart…

          — Aşa e, aşa e, şi-mi torn din nou de patru degete.

          Şi trebuie să spun că în cap mi se porneşte un zgomot surd, iar în corp mi se întinde o moleşeală plăcută: m-a lăsat Zona.

          — Acu' sunt beat, îi zic şi petrec, după cum vezi. Am fost în Zonă, m-am întors viu şi cu bani. Nu se-ntâmplă prea des să te-ntorci viu, iar cu bani rar de tot. Aşa că hai să lăsăm vorbele mari…

          Se ridică şi îşi cere scuze. Văd că se-ntoarce Dick. Stă lângă scaun şi după faţa lui văd că s-a întâmplat ceva.

          — Ei? Îl întreb. Iar ţi s-au înecat corăbiile?

          — Iar.

          Se aşază, îşi toarnă, îmi pune şi mie şi văd că nu sunt de vină reclamaţiile. Reclamaţiile nu-l deranjează, sunt lucruri de nimic.

          — Hai să bem, zice. Şi, fără să mai aştepte, înghite toată porţia şi imediat îşi pune alta. Ştii, zice, Kirill Panov a murit.

          Fiind beat, nu l-am înţeles la început. A murit cineva şi cu asta, basta.

          — Eh! Atunci să bem pentru sufletul lui…

          Holbează ochii la mine şi atunci simt cum înăuntru parcă se rupe totul. Ţin minte că m-am ridicat, m-am sprijinit de masă şi m-am uitat la el.

          — Kirill?

          Şi-n faţa mea apare păienjenişul de argint şi iar aud cum se rupe cu un zgomot slab. Iar prin zgomotul ăsta sinistru vocea lui Dick ajunge la mine ca din camera cealaltă.

          — Infarct. L-au găsit gol, sub duş. Nimeni nu înţelege nimic. Întreabă de tine, dar le-am spus că eşti în regulă…

          — Da' ce să nu înţeleagă? Zona…

          — Stai, îmi zice Dick. Stai jos şi bea.

          — Zona, repet şi nu pot să mă mai opresc: Zona… Zona…

          Nu mai văd nimic în jur decât păienjeniş argintiu. Tot barul este împăienjenit, iar oamenii se mişcă de colo colo. Păienjenişul se rupe cu un zgomot slab atunci când este atins. În mijlocul barului stă maltezul, cu faţa mirată, copilărească şi nu mai înţelege nimic.

          — Măi băieţaş, îi zic duios. De câţi bani ai nevoie? O mie îţi ajung? Ia-l, ia-l. (Îi arunc banii şi încep să ţip.) Du-te la Emest şi spune-l că-l o canalie. Nu-ţi fie frică. Spune-l laşului ăluia! Spune-l şi şterge-o la gară. Cumpără-ţi bilet pentru Malta. Nu mai întârzia nici o clipă.

          Nu mai ştiu ce-am strigat. Îmi amintesc că stăteam în faţa tejghelei, Emest îmi punea în faţă o băutură răcoritoare şi mă întreba:

          — Astăzi parcă ai bani?

          — Da. Am.

          — Poate îmi dai datoria? Mâine trebuie să plătesc impozitul.

          Şi-n momentul acela am văzut că ţineam în pumn o grămăjoară de bani. M-am uitat la „varză” şi-am bolborosit:

          — Ia uită-te. Nu i-a luat Kreon Maltezu'! Va să zică e mândru…

          — Ce-l cu tine? Mă întreabă prietenul Ernie. Te-ai cam îmbătat.

          — Nu. Sunt în regulă, proaspăt ca de sub duş.

          — Du-te acasă, zice prietenul Ernie. Ai băut cam mult.

          — Kirill a murit.

          — Care Kirill? Chelosu'?

          — Ba tu eşti chelos! Dintr-o mie ca tine nu scot un singur Kirill. Eşti negustor, mă, putoare! Negustorul morţii. Ne-ai cumpărat pe toţi… Vrei să fac praf toată prăvălia asta?

          Am ridicat mâna, dar m-au prins şi m-au tras nu ştiu unde. Nu mai înţelegeam nimic şi nici nu vroiam asta. Urlam, loveam cu picioarele şi cu pumnii. Când mi-am revenit, stăteam în WC, ud, cu faţa lovită. Mă uit în oglindă şi nu mă recunosc. Şi, colac peste pupăză, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată, îmi zvâcneşte obrazul. Din sală se aude zgomot mare: se sparge sticlărie, iar ţipetele fetelor nu reuşesc să acopere urletul lui Cremă-de-ghete:

          — Pocăiţi-vă, paraziţilor! Unde-l Roşcatu'? Unde l-aţi ascuns, fir-aţi ai dracului?!

          Se aude sirena poliţiei. Şi de cum am auzit-o, parcă mi s-a limpezit totul în creier, ca-ntr-un cristal. Ţin minte totul, ştiu totul, înţeleg totul. Şi-n suflet nu mai am loc decât pentru o răutate de gheaţă. „Aşa care va să zică? Gândesc. Atunci să vă pregătesc o seară plăcută… Las' că vă arăt eu ce-nseamnă un stalker”.

          Am scos din buzunarul pentru ceas o „bâză” nou-nouţă, nefolosită, am strâns-o între degete de două ori, am deschis uşa de la sală şi am strecurat „bâza” în scuipătoare. Am deschis apoi fereastra şi, hop, afară. Aş fi vrut să văd cum o să fie, dar nu suport „bâza”. Îmi curge sânge din nas din cauza ei.

          Am străbătut curtea în fugă, auzind cum începe să lucreze „bâza” din plin. Pe urmă începu să urle careva în „bombă”, dar în aşa hal încât, deşi departe, tot am simţit cum mi se sfâşie urechile. Mi-am închipuit cam cum s-a tulburat toată lumea acolo. Unii au căzut în melancolie, alţii au devenit violenţi, iar pe alţii i-a cuprins frica, de nu mai ştiu pe unde să se ascundă. Groaznic lucru, „bâza” asta. O să mai treacă ceva timp până când o să se strângă din nou lume în „bomba” lui Emest. Bineînţeles că o să ghicească cine a făcut asta, însă nu-mi pasă. Gata! Nu mai există stalkerul Red! Mi-ajunge. Nu mai vreau să caut moartea împreună cu alţi proşti pe pare trebuie să-l învăţ meserie. A greşit, Kirill, prietenul meu drag. Iartă-mă, dar nu ai dreptate. Cremă-de-ghete are. Oamenii nu au ce căuta aici. Zona nu are nimic bun în ea.

          Sar gardul şi mă duc acasă. Îmi muşc buzele, vreau să plâng şi nu pot. Ce-o să facem, Kirill? Cum am să trăiesc fără tine? Mi-ai arătat viitorul, lumea nouă, o lume schimbată… Şi acum ce-o să fie? O să plângă cineva după tine, acolo, în Rusia îndepărtată, iar eu nici măcar nu mai pot să plâng şi numai eu sunt de vină! Cum am putut, animalul de mine, să-l duc în garaj, când ochii nu i se obişnuiseră cu întunericul? Şi cum mi-am adus aminte de toate astea, mi s-a oprit ceva în gât şi mi-a venit să urlu ca lupii. Probabil că am făcut-o pentru că oamenii au început să fugă din calea mea în toate părţile. Când m-am liniştit, observ că apare Guta.

          Îmi vine în întâmpinare frumoasa mea fetiţă, cu picioruşele ei drăgălaşe, cu fustiţa deasupra genunchilor şi toată lumea cască gura la ea. Dar ea merge drept înainte, nu se uită la nimeni şi înţeleg imediat, nu ştiu de ce, că mă caută pe mine.

          — Bună, Guta! Unde te duci?

          Se uită la mine şi într-o secundă observă totul: mutra mea bătută, geaca udă şi pumnii zgâriaţi. Nu-mi spuse nimic de asta, ci doar atât:

          — Bună, Red! Pe tine te caut.

          — Ştiu, zic. Hai la mine.

          Tace, întoarce capul şi se uită într-o parte. Ah, ce trăsături are, ce gât mândru! Pe urmă zice:

          — Nu ştiu, Red. Poate n-o să mai vrei să te întâlneşti cu mine.

          Mi se strânge inima: ce-o mai fi asta? Dar îi spun liniştit:

          — Nu prea înţeleg, Guta. Astăzi am băut puţin şi poate de-aia nu înţeleg… De ce să nu vreau să mă mai întâlnesc cu tine?

          O iau de braţ şi mergem, fără grabă, la mine acasă. Toţi cei care căscaseră ochii la ea până acum îşi întorc privirile. Pe strada asta am stat toată viaţa, iar pe Red Roşcovanul îl cunosc toţi prea bine. Şi pe cel care nu mă cunoaşte îl fac eu să mă cunoască repede.

          — Mama zice să fac chiuretaj, dar eu nu vreau, zice Guta.

          Am făcut câţiva paşi până ce am înţeles, iar Guta a continuat:

          — Nu vreau nici un chiuretaj. Vreau un copil de la tine, iar tu faci cum vrei. Nu te ţin. Poţi să te duci oriunde vezi cu ochii.

          O ascult, dar se enervează şi tot ascultând-o îmi pierd minţile. Nu mai pot să înţeleg nimic, iar în cap mi se învârteşte o prostie: unul pleacă, altul vine.

          — Mama îmi spune: „Vai de mine, un copil de stalker! Vrei să naşti un monstru? E un pungaş, n-o să aveţi familie niciodată! Azi e liber, mâine e în închisoare”. Însă mie mi-e tot una şi sunt gata să fac orice. Pot şi singură: să nasc, să-l cresc, să-l fac om. Chiar fără tine, numai că la mine să nu mai vii. Să nu-mi calci pragul…

          — Guta, zic, fetiţa mea! Stai puţin… Şi nu mai pot, mă apucă un râs nervos, ca de idiot… Rândunica mea, zic, da' de ce mă goneşti?

          Şi râd ca ultimul prost, iar ea se opreşte din mers, îşi pune capul pe pieptul meu şi plânge.

          — Şi cum o să fie acum, Red? Zice ea printre lacrimi. Ce-o să fie cu noi?