...ora la care Demonii bantuie.
Somnul e totodata o atractie cit si o teroare.
Oare unde ma va duce in noaptea asta...?
Voi ride?
Voi plinge?
Voi musca?
Sau voi imbratisa?
Uneori as dori sa imi pot amputa vederea interioara.
E un dar magic. Dar citeodata atit de acut, de taios incit imi singereaza mintea.
***
Dar ce doare cel mai tare e amortirea sentimentelor.
Ca o mina pusa in ghips.
Doare cit amorteste, si stii tot timpul ca tu ai ales asta.
Privirea atintita mereu inainte, nepasarea la ce e la marginea drumului, la ce a fost in urma mea pe drum.
Sintem capabili, ca specie, sa ne ingrijim de noi si totodata sa mai avem sentimente?
Lumea de azi pare sa excluda asta.
Sa o descurajeze.
Uimitor e ca oricit esti de puternic interior, frica biruie pina la urma.
"De cit sa plinga mama, mai bine sa plinga mata".
Se instaureaza mai devreme sau mai tirziu.
Si o data acest lucru intimplat, greu sa mai iesi din el.
***
Nu putem fi maturi decit daca sintem reci, defensivi si lipsiti de vointa de-a risca?
***
Imi doresc sa ploua.
Sa ies in ploaie, si sa o las sa spele toata rautatea lumii o data cu a mea.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen