cineva...

Cineva vrea sa vada in mine.
Dincolo de colti si fiara.
Dincolo de om si vorbe.
Si...
Si ma sperie.
***
Ma sperie ca vreau sa las sa se vada.
Ca...las o usa deschisa.
Ca invit la asta.
***
Ce m-a facut sa las garda jos?
Instinctul lupului?
Dorinta omului?
Acel "ceva" dupa care toti tanjim, toti il dorim, si de care ne e frica la toti?
Cred ca de fapt imi e mai frica de faptul ca poate fi bine decit ca poate fi rau.
***
Pentru ca am uitat cum e sa fie bine.
Pentru ca am uitat cum e sa ai incredere.
Pentru ca am uitat cum e sa intinzi o mina in somn.
Si sa nu tresari cind dai de cineva.
Si mai ales am uitat ca pot pune o mina pe umarul cuiva cind ma impiedic.
Mai exact, nu am vrut sa las loc cuiva linga.
Destul de aproape incit sa pot ajunge la umar.
***
Poate imi e mai frica sa primesc decit sa ofer?
Poate de fapt nu inteleg ca altii nu vor sa tresara cind intind mina in somn, si eu sint cel care tresar cind sint atins?
***
Frica de bine naste monstrii?
***
Oricum imi e, am deschis usa.
Nu imi pare rau nici un moment.
Nu poti crede o viata doar in rele.
Nu asta e viata mea.
Trebuie sa o pot regasi.
***
Drumul e lung.
Crucea e grea.
Pe jos, plin de pietre.
***
Dar pare sa aibe un sfarsit.
Si nu regret nici un moment ca sint pe el.